Așa îl știa toată lumea, chiar dacă în buletin scria Aurel. Brunețel, creț, carismatic, purta în el toate nuanțele litoralului din anii ’70. Stângaci rafinat, jucător de echipă națională, coordona mijlocul Sportului Studențesc într-o generație de excepție, alături de Sandu, Iorgulescu, Cazan, Ionescu, Moraru. În toamna lui ’78, a avut meciul vieții: România-Iugoslavia, 0-1 la pauză, dar intrarea lui a schimbat totul. Cu pasele lui, Sameș a marcat de două ori, Iordănescu a punctat și el, și s-a terminat 3-2 pentru noi, în Ghencea.
Născut pe 13 octombrie 1953, la Adamclisi, Aurică debutase la Farul, dar în 1975 fusese adus de Sportul Studențesc. Sub comanda lui Angelo Niculescu, apoi a tânărului Mircea Rădulescu, echipa boemă din Regie se zbătea constant prin primele cinci locuri ale campionatului. Mijlocaș creativ, cu viziune și tehnică, Rădulescu avea un fix: tricoul cu numărul 5. Nu juca fundaș, dar îndrăgise acel număr încă de la sosire, când alte tricouri erau deja ocupate. Avea să rămână legat de acest „5” până la capăt – un capăt dureros, survenit între 4 și 5 iulie 1979, într-un tragic accident petrecut în Germania Federală.
Ironia sorții: tot într-o zi de 5, dar în octombrie 1975, Sportul Studențesc trăise o altă tragedie. Autocarul echipei fusese implicat într-un accident cumplit pe Valea Oltului, patru morți, printre care președintele Liviu Colceriu. Aurică n-a fost atunci în autocar, era accidentat și rămăsese acasă. Patru ani mai târziu, însă, n-a mai scăpat. Deși ezitase să plece în turneul din Germania, fiindcă iubita lui urma să nască, s-a lăsat convins în ultimul moment de președintele Mac Popescu. A urcat în autocar fără bagaj, hotărât să cumpere tot ce-i trebuia la fața locului.
Zborul a fost fără incidente, dar în trenul spre Hanovra atmosfera devenise relaxată, chiar prea relaxată. Se băuse și se glumise mult, totul părea o vacanță studențească. Când trenul a oprit în gară, toți coborâseră, mai puțin Aurică și colegul său Gică Stroe. Făcuseră pe aventurierii, amânaseră coborârea, poate chiar cu gândul unei glume. Trenul se pusese în mișcare, Stroe a sărit primul și a căzut pe peron, nevătămat. Aurică a încercat și el, dar a călcat în gol – la trenurile germane, treapta se strângea automat. A căzut sub vagon și a fost zdrobit.
Transportat de urgență la spital, Aurică avea răni grave, multiple, pierderi mari de sânge și leziuni interne. Stroe a scăpat cu o fractură craniană, dar Aurică a intrat în colaps. Mircea Rădulescu a rămas la căpătâiul lui. În noaptea de 4 spre 5 iulie 1979, Aurică Rădulescu s-a stins la spitalul din Hanovra, din cauza unei insuficiențe renale. A fost adus acasă, iar mii de oameni l-au condus pe ultimul drum la Constanța, pe 8 iulie.
Două zile mai devreme, pe 7 iulie, iubita lui năștea un băiat, Aurel-Cristian. O viață se sfârșea, alta începea. Și poate că acel număr 5, atât de încăpățânat purtat de mijlocașul boem, n-a fost doar o alegere de vestiar, ci un semn. Un semn că destinul are uneori umor negru, dar și o stranie simetrie.
Facebook/Aurica Radulescu
22 - iulie - 2025
