Orice animal vânat pentru cină se află acolo din vina sa, fiindcă nu a stat la pândă, fiindcă nu a ascultat pașii vânătorului, fiindcă nu și-a construit o vizuină. Cu cât este mai impunător și greu de vânat, cu atât dorința vânătorului sporește. Doar mielul, în deplina-i inocență, este cel care nu-și găsește rostul în casă ori la pândă ci din contră; auzind pașii vânătorului, aleargă bucuros spre acesta aducându-se pe sine jertfă de bună voie. Tocmai pentru această înțelepciune a mielului, ascunsă sub naiva inocență, vânătorul se va înduioșa, îl va lua cu sine și îl va îngriji. Simțind pericolul, el merge mai departe punându-și viața, de bună voie, în mâinile vânătorului său, încrezător fiind întru totul cu privire la inima celui care-l va vâna.
