Vârtejul m-a rotit ca pe acele unui ceasornic spre stânga și m-a tras în viroaga adâncă de sub malul Șieului. Apa de sub mine măsura pe puțin trei metri adâncime. Mi-am răsucit trunchiul spre dreapta și am tăiat vâltoarea în răspăr cu brațele. Când am ieșit din râu rupt de efort, o femeie se descălța la cel de al doilea picior, așezată lângă hainele mele, și se pregătea să sară în apă după mine. Părea că n-a visat niciodată altceva decât cum să mă salveze de la înec.
M-a privit mirată, ochii ei păreau plânși serile și diminețile și mi-a zis: „Vai, nici nu știți cât mă bucur că sunteți întreg”. I-am întins mâna s-o ajut să se ridice în picioare, avea mișcările cumpănite ale unei femei trecute de 50 de ani, s-a ridicat încet și m-a privit adânc în ochi strângându-mi degetele ușor, „Erzsébet Teleki este numele meu”. „Sunteți din familia contelui?”, am întrebat-o aproape amuzat și ea a ridicat din umeri și a răspuns în fugă ca și cum s-ar fi scuzat, „Mă rog…”, apoi a schimbat repede vorba și mi-a întins hainele de care uitasem cu desăvârșire și pe care le lăsasem sub o salcie.
M-am îmbrăcat în pripă în timp ce-i priveam vrăjit mâna stângă în care îmi ținea blugii de o gaică. Încheietura i se arcuise ca gâtul unei egrete și brățara de aramă pe care o purta îi alunecase până aproape de cot. După ce mi-a dat pantalonii, și-a mutat brățara la loc. Părea o bijuterie foarte veche, venită dintr-un alt timp, era făurită dintr-o bară masivă aplatizată prin ciocănire și părea decorată cu capete stilizate de lei sau lupi, nu mi-am dat seama exact ce fel animale erau și încercările mele discrete de a trage mai bine cu coada ochiului la ele au eșuat.
„Locuiesc la castel”, i-am zis, „Nici n-aveați altundeva unde să locuiți. Vă conduc până la colț, eu stau un pic mai încolo la niște cunoscuți. Îi vizitez în fiecare vară, vin din Târgu Mureș. Sunt oameni bătrâni, au lucrat pentru socrii mei înainte de război”. Vorbele ei cădeau sincopat pe pașii egali, călca drept și impunător, întreaga ei ținută răspândea o energie fermă și demnă. Purta o bluză cu mânecile trei sferturi și o fustă din pânză până la genunchi, de un violet fanat cu ape purpurii, care îi ascundea cu dibăcie finețea și grația.
Am trecut pe lângă biserica evanghelică părăsită de zeci de ani, în sat nu mai era nici țipenie de sas, puținii care au mai rămas după război au fost deportați în Donbas la minele de cărbune, nu mai știe nimeni câți au supraviețuit, oricum, în Kallesdref sau Arcalia nu s-a mai întors niciunul. Peretele altarului era fisurat în câteva locuri și prin crăpăturile largi se vedeau din uliță tuburile orgii în care porumbeii își făcuseră cuiburile.
Când am trecut prin dreptul lor s-au apucat să uguie toți deodată și Erzsébet Teleki s-a uitat visătoare spre biserică, apoi spre mine, și-a aranjat o șuviță de păr și mi-a spus simplu, „Poate ne mai vedem” și s-a reîntors cu pașii ei egali, drepți și impunători în visul din care răsărise, prin iarba care cotropise ulița până pe mijlocul ei și pe care o săruta vântul.
Făceam practica de vară în castelul mauro-bizantin din Arcalia ridicat de familia Bethlen pe la 1800, care se trăgea din regele Ungariei și principele Transilvaniei, Gabriel Bethlen. Era un castel de basm cu cinci turle sub forma de bulbi de crin și cu fațada principală flancată de două turnuri octogonale. Comuniștii au distrus ca la toate castelele transilvane interiorul, bibliotecile și birourile din lemn masiv de palisandru indian, de culoare negru-violet cu ape vișinii au ajuns pe foc.
Au supraviețuit grație masivității sobele vieneze decorate cu motive florale și vegetale, reliefuri antropomorfe și elemente geometrice în stil baroc și neoclasic austriac, sprijinite pe picioare groase din ceramică, trase cu carele de boi timp de șase luni din capitala imperiului. Noi studenții dormeam în grajdurile amenajate ale castelului, unde vânam seară de seară căpușele care plouau întruna din tavan.
Pe Erzsébet Teleki am reîntâlnit-o a treia zi plimbându-se visătoare pe aleea de manej a parcului dendrologic. Venea din direcție opusă și la un moment dat s-a oprit brusc ridicându-și mâinile la piept ca și cum ar fi vrut să se apere de o primejdie nevăzută. Am zărit șarpele care nu se mișca din drum încolăcit între frunze. Am salutat-o și i-am zis să stea pe loc. L-am apucat fulgerător de gât și i-am dat drumul la câțiva metri de alee. „M-am rugat să nu vi se întâmple ceva”, mi-a zis în loc de răspuns la salut, se referea la ziua în care era să mă înec în Șieu. De la sperietură, a uitat să mă salute. „Copilul meu s-a înecat în Mureș în 1941, la vârsta de șase ani”.
Am scos-o din starea în care a adus-o întâmplarea de la râu, care i-a trezit cea mai dureroasă amintire, și am rugat-o să mă lase să-i fac un buchet de flori. Într-o poiană luminoasă ca ochii ei mirați, infloriseră sânzienele, margaretele, clopoțeii și garoafele sălbatice. Am vorbit vrute și nevrute vreme de două ceasuri, îi plăcea să mă asculte și i-am destăinuit visul meu secret că am să văd toată planeta. „Vă cred”, mi-a zis, „sunteți un om hotărât, chiar dacă n-ați ieșit niciodată din țară”.
Peste câteva zile am plecat cu colegii de an în excursia de documentare în Moldova și la întoarcere am aflat că părăsise Arcalia de o săptămână. Mi-au trebuit 50 de ani să aflu identitatea acelei femei misterioase căreia i-am răscolit durerea pierderii copilului. Dacă nu mă lua vârtejul și nu se pregătea să sară în râu să mă salveze, sunt absolut sigur că nu și-ar fi deschis rana din inimă să-mi povestească despre copilul ei înecat. Tocmai această destinuire m-a ajutat să-i stabilesc fără tăgadă identitatea.
Femeia la care mi-a rămas gândul 50 de ani era contesa Erzsébet Aimée Tisza de Borosjenő și Szeged, măritată cu contele Mihály Teleki de Szék, urmașul contelui Sámuel Teleki, fostul cancelar al Transilvaniei și fondatorul Bibliotecii Teleki-Bolyai din Târgu Mureș, a treia cea mai valoroasă bibliotecă a Transilvaniei după Batthyaneum din Alba Iulia și Brukenthal din Sibiu.
Erzsébet Aimée Tisza s-a născut în Budapesta în 1914 și a fost nepoata premierului Kálmán Tisza și a celuilalt premier ungar, István Tisza, fratele tatălui ei, fiii lui Kálmán. A trăit în castelul de la Gornești alături de contele Teleki până la naționalizare, după care cuplul se va muta la Târgul Mureș într-un apartament extrem de modest. Contele Teleki a murit în 1988, iar contesa Erzsébet Aimée Tisza în 1991, la München. Castelul din Gornești a fost moștenit de ramura din Canada a familiei Teleki.
În 1977 când am cunoscut-o, contesa împlinise 63 de ani. În același an, biserica evanghelică din Arcalia, cea în orga căreia își făcuseră cuib porumbeii, a fost cumpărată de comunitatea ortodoxă din sat. Reparațiile s-au terminat după 20 de ani, când lăcașul va fi sfințit de episcopul locului, cu hramul „Sfântul Ioan Botezătorul”. Orga porumbeilor de la Arcalia a fost mutată la biserica evanghelică din Bistrița.
–––-
Contesa Erzsébet Aimée Tisza de Borosjenő și Szeged și contele Mihály Teleki de Szék
13 - februarie - 2026
