Imaginile desecretizate din dosarul Epstein nu fac trimitere la bărbați de culoare agreați în acele cercuri obscure.
Gândul ăsta mi-a încolțit ieri, văzând batjocura publicată de Trump la adresa soților Obama.
Salutul nazist al lui Musk sau Bannon ne duce cu gândul tot la un cerc elitist de sociopați cucu-n-clan.
O altă asociere, citind despre comportamentul lor din paradisul drăcesc, ne amintește de stăpânii de sclavi.
În unele state americane, maltratarea sclavilor era la ordinea zilei, iar uciderea lor intra mai degrabă la distrugere de proprietate, nu la omor. Însă v-aș spune mai degrabă o poveste din secolul I, perioada pe care o aprofundez eu:
Stăpânul avea „putere asupra vieții și morții” sclavilor, dispunând de ei cum voia. Erau considerați lucruri, nu persoane. Îi violau, maltratau șamd.
„Duiumul de sclavi nefericiți, pe care, după sfârșitul ospețelor, îi așteaptă pângăririle celelalte, ale iatacului” (sec. I e.n.).
Ca la Epstein – îmbuibare, beție, apoi urgie…
Totuși, la debutul primului secol, statul roman începea să intervină în favoarea sclavilor, sub influența curentelor umaniste la modă atunci (curente care aveau să contribuie și la nașterea creștinismului).
Prin Lex Petronia (cca. 19 e.n.), stăpânul nu își mai putea trimite sclavul să lupte în arenă fără aprobarea unui magistrat.
Apoi, împăratul Claudiu (41-54) decidea că uciderea fără motiv a unui sclav putea fi încadrată la omor. La fel, dacă un stăpân își abandona sclavul bolnav și acesta din urmă supraviețuia, devenea liber. Iar sclavii grav maltratați puteau cere protecție oficială.
Erau schimbări majore, continuate în secolul II.
Împărați ca Marc Aureliu îmbrățișau ideile frumoase ale stoicismului, precum aceasta din însemnările lui: „Privește-i pe toți oamenii ca și cum ar fi de un neam cu tine”.
Stoicismul a impregnat cu ideile sale religii noi, printre care și creștinismul. Apostolul Pavel citează din autorii greci, totodată apare menționat cu apelativul de „evreu stoic”.
Potrivit stoicilor, toți oamenii aveau logos divin în ei, fiind egali moralmente, chiar dacă inegali ca statut social.
Iată cum gândea un „păgân” stoic de secol I (aviz creștinilor semidocți, dar trufași, care cred că ei au inventat omenia):
„Sunt sclavi? Nu, ci oameni.
Sunt sclavi? Nu, de-ai casei.
Sunt sclavi? Nu, ci prieteni umili.
Sunt sclavi? Nu, tovarăși de soartă.”
Totuși, aș vrea să închei cu o poveste reală despre sclavie. S-au păstrat nenumărate din primul veac, multe gravate pe pietre mortuare, spunând barbaria umană. Până și pietrele strigă durerea unor oameni, care n-au avut nici dreptul să strige, așa cum recunoștea un autor de secol I: „Sclavul nu mai îndrăznește nici plânsul, nici geamătul. Însă durerea se vede pe el în tăcere”.
Textul pe care l-am ales spune altfel de poveste. E săpat într-o stelă funerară, ridicată de stăpân pentru o sclavă (Roma, sec. I e.n.):
„Am crescut-o de mică.
A fost pentru mine mai mult decât o sclavă.
Mi-a fost fiică.
Soarta mi-a răpit-o în grabă”.
(foto: sclav și stăpân la Pompei, „tovarăși de soartă”)
Sursă Ion Aion
13 - februarie - 2026
