Înlăuntrul caselor de lemn maramureșene miroase a sărat. Dacă închizi ochii percepi mirozna aceea fracționat, ca și cum ai bea o licoare făcută din ingrediente secrete, pe care încerci să le ghicești la îndemnurile gazdei, care ți-a servit-o de bun venit când i-ai călcat pragul. La început, simți un șmag de sulfină proaspăt cosită;
apoi o odoare de bălegar de cal siretic frământat sub tălpi două zile; apoi un balsam de mere ionatan aproape coapte, în care s-a rătăcit o pală de vânt neîncercat; apoi o boare de piele de viperă tânără frecată printre pietre încinse, pe la chindie; și în cele din urmă, o mirizmă vârtoasă, de ceva care îți aduce aminte de moarea cu schinduc din butoiul de varză murată.
Nu se știe când a ajuns schinducul în Maramureș sau dacă a ajuns vreodată, dar buruiana aceasta din familia morcovului sălbatic a fost adusă de călugări sub Panaghia, în Ceahlău, iar acolo de pe Sfântul Munte.
Schinducul mocnește pe fundul glajelor de palincă veche din care îți torni un țoi dimineața pe rouă, când ai ajunat de o săptămână, se topește în vintrele tale și îți picură vlagă, când trupul tău suferă în postul negru pentru rănile de pe cruce ale Mântuitorului.
Percepi două trepte de intensitate a mirosului caselor. Prima, cu atât mai intensă, cu cât vii de departe. Ajung acasă din zece în zece ani, depărtarea și dezrădăcinarea fizică mă fac să simt mirosul sărat al caselor ca pe extazul unei beții sacre.
Celor rămași acasă, mirosul nu le trezește nicio reverie specială. Te obișnuiești cu el, faci parte organic din buchetul lui de nuanțe, ești acolo, parte din miros.
A doua treaptă de intensitate crește pe măsură ce te apropii de originea mirosului, de izvorul care îl face să pătrundă nesecat în inima caselor. Afli că tot ce îți imaginai că este religie sau magie, era știință pură.
Maramureșul stă pe un masiv de sare lung de 70 km lungime. Sarea, o rocă plastică, elastică și ușoară, s-a depus pe țărmurile unor mări tropicale, în urmă cu milioane de ani și a fost acoperită de depozite de gresii, conglomerate, marne și argile.
Nu vă dau numele maramureșan al acestor roci, v-aș învăța o altă limbă, una veche, străromânească. În drumul ei spre suprafață, sarea a străpuns în trei locuri capacele de roci care o zăgăzuiau și s-a eliberat, căci ea plutește într-un fel, geologic vorbind, fiind plină de bule de aer.
Izvoarele din preajama masivului au o concentrație de sare de până la 250 mg la litru. Sunt izvoare de slatină, așa se numesc, iar apa lor se folosește în casă la gătit. Sarea intră în lignina ierburilor și copacilor și fiind ascensională, urcă până la ultima frunză din vârful coroanelor.
Mirosul de sare persistă sute de ani și se imprimă înlăuntrul caselor, ca o amprentă a autenticității Maramureșului, un timbru al garanției că lucrurile sunt naturale. Și încă ceva, de data aceasta magic. Pentru că sarea este mai ușoară decât rocile pe care le străpuge și le învinge în cele din urmă,
această ușurință, greutatea ei specifică, raportată la un volum gigantic, de câțiva kilometri cubi, face ca gravitația locului să fie mai mică, iar oamenii să fie mai ușori. Maramureșenii plutesc deasupra pământului, în comparație cu oltenii sau dobrogenii. Uneori zboară neoprit, din poveste în poveste.
30 - noiembrie - 2025
