Toamna reactivează melancoliile, inspectează cu inima împăturită prezentul şi pune întrebări neliniştitoare despre viitor. Acum mulţi ani, când am deschis prima dată ochii asupra altei ţări, mi-am umplut plămânii cu noi şi nebănuite libertăţi şi, brusc, un gând s-a încâlcit obsesiv printre celelalte: emigrarea. Imediat a sosit şi ruda ei prin alianţă: teama. Cineva mi-a pus atunci o întrebare derutantă: „Ce-ai face acum, dacă nu ţi-ar fi frică?” Dincolo de cele zece cuvinte, s-a căscat un hău în care n-aveam tupeu să mă uit. De ce să-mi fi fost frică? Poate prudenţă, ezitare în faţa necunoscutului, rezerva unei semi-maturităţi care te opreşte să forţezi o balanţă fragilă, să laşi totul baltă pentru o eboşă de vis, deoarece în cazul dilemei „a pleca sau a rezista” lucrurile se aşează pe alte coordonate. Azi sunt convinsă că ce m-a ţinut aici, pe lângă independenţa materialo – sentimental – afectivă a fost frica de a nu mă dezbrăca de iluzie. Pentru că un vis, chiar derutat, devitalizat, trăieşte în tine latent sub forma insidioasă a unei mici cutii a Pandorei. În geografia bizară a inimii, călătoriile m-au îmbogăţit prin revelaţie, precum şi profuzimea trăită alături de oameni simpli dar bogaţi sufleteşte, de la care am învăţat că haina îmbracă omul şi ”a fi” e mai important decât ”a avea”. Umilinţa şi suficienţa le-am întâlnit aici la unii oameni mari (!), care de pe soclul în care şi-au ascuns temerile, greşelile, nu-şi ridică privirea să-ţi privească ochii pentru că nu se pot exprima… Afară-ncepe să plouă, octombrie cu amintiri de vacanţă şi mult dor adunat în clepsidră.
9 - octombrie - 2015
