logoImpact EST nr. 840 - 29.09.2020

Mi-e dor de merele care miros a mere adevărate, de străzile liniştite pe care aglomeraţia le ocoleşte, de clădiri coşcovite dar a căror arhitectură le scoate din anonimat, de grădini din care răsar tufe de liliac, glicină, lalele, lăcrămioare, flori de iris, ca în picturile lui Van Gogh. Pe-atunci, se purtau bigudiuri, pâinea se lua caldă de la brutărie, bunicii se înrudeau prin “cuscru” şi “cuscră” şi nu se certau niciodată. Mi-e dor de gustul primelor cafele Jakobs, în pachet verde, aduse tocmai din Germania, de borcanele de Nutella, ciocolata cremoasă a copilăriei, care nu se găsea decât pe sub mână. Îmi amintesc bine ciorapii maţi care ni se încreţeau la genunchi şi pantalonii ăia caraghioşi de lână pe care-i purtam iarna, uniformele albastru pepit, cu guleraş alb dantelat, colecţia de casete audio, postere şi discuri de vinil, poze alb-negru cu margini zimţate, şi vitrina cu balerine graţioase prinse-n piruete albe de porţelan, alături de macrameurile devenite clişeu. Mi-e dor de ochiurile de gheaţă dreptunghiulare decupate-n asfaltul îngheţat pe care ne “trăgeam” iarna, făcându-ne vânt cu câţiva paşi înainte. De anii când o ascultam pe Alanis Morissette şi începusem să cânt la chitară. De după-amieze toride de vară când mama venea acasă în Dacia noastră culoarea vişinei putrede: se oprea prin piaţă, aşa cochetă, pe tocuri, şi aducea plase întregi cu cireşe coapte şi căpşuni parfumate – şi în anii aceia parcă nu obosea niciodată, şi-o auzeam zilnic râzând împreună cu tata. Îmi amintesc de seri englezeşti uşor însingurate când mă-nfundam cu dulciuri şi-o citeam pe Virginia Woolf. Am dor de Sibiu şi de Maramureş, de castelul alb din Balcic, cu grădini terasate coborând înspre mare şi de romanele Cellei Serghi. Mi-e dor de anotimpurile blânde de altădată când ierni aspre şi reci se subţiau în luna martie cât să facă loc primilor muguri, apoi venea un april tremurat, şi-apoi într-o noapte şi-o zi…era vară. Acum parcă lipseşte luna mai cu amiezi temperate şi tei înfloriţi, toamnele calde şi lungi care răvăşeau ochii, verile când nu eram dependenţi de aer condiţionat. Acum parcă lipseşte emoţia, lacrima caldă şi oamenii sunt canalizaţi doar spre material, uitând să se bucure…Fiecare avem pe pământ un loc unde nu ne mai putem întoarce.

Gabriela Filimon 16 - octombrie - 2015

Lasa un raspuns


http://impact-est.ro/wp-content/uploads/Main_Logotype_Galati.jpg

Fruntaşi în între

Dragi colegi, am vrut să dăm un semnal tuturor oamenilor ...

Buruiană Dorin se v

Unul din candidaţii la postul de primar al comunei Rediu ...

Familia liberală Ci

Audiată ca martor de DNA, Ciocan Elena se vrea primar, ...