logoImpact EST nr. 893 - 27.11.2021

Documentarea care stă la baza acestui reportaj a fost realizată în luna aprilie. Aflat cu maşina la un service din zonă, mi-a atras atenţia un soi de cutii din metal sau din beton, care sunt atârnate de blocurile cenuşii (până şi cenuşiul de aici devine peiorativ!), unii mai îndrăzneţi pornind de la parter până la etajul patru o construcţie lipită de bloc, menită să le dea locatarilor puţin aer în plus, dacă spaţiul acestor cămăruţe e de o persoană, dar în care locuiesc două, trei sau chiar patru persoane.
Oricum, aici abandonul domină tot: peisaj, oameni, clădiri, dreptul la viaţă, la apă, la muncă, la grădiniţă, locuri de joacă, parc, cisterna zilnică cu apă fiind singura sărbătoare…
Sărăcia îţi sparge retina şi gândurile. Femeile, în majoritatea lor, sunt plecate la muncă în vestul Europei. De fapt, la îngrijit doamne în vârstă, căci vestul UE nu are babe, ci doar… doamne în vârstă.
Din exploatarea muncii lor, trimit bani bărbaţilor care au rămas cu copii, unii deja ajungând tineri condamnaţi la lipsa de căpătâi. Banii primiţi se duc, în mare parte, pe rachiu, căci aici sunt două cârciumi şi două magazine în jurul cărora tineretul ne-muncitor este angajat zi de zi la spart seminţe, fumat şi hăhăială. Sigur, în galeria foto care însoţeşte acest reportaj, veţi observa şi câteva oaze cât o batistă, îngrijite şi cu flori, ele încercând să mai estompeze ceva din cenuşiul tragic întins peste tot aici, inclusiv în sufletele celor condamnaţi la un ghetou LIBER, cu sârmă ghimpată la INTERIOR, nu ca o împrejmuire exterioară a acestui perimetru al… NIMĂNUI.

Grădiniţa şi gimnaziul, tocmai în I.C. Frimu

Prin nămeţi sau pe caniculă, părinţii sau fraţii mai mari îi duc pe cei mici în oraş, şi el unul sărac, din care până şi clasa muncitoare sau nemuritoare s-a plictisit. Cartierul I.C. Frimu, unde femeile merg la cumpărături în capot şi în papuci din plastic, de unde 80% dintre locuitori ajung în Oraş – adică în Centru sau pe Faleză, cum zic ei – odată la 10 ani. Ce teatre de păpuşi, dramatic sau muzical, ce spectacole, ce evenimente? Încât mă întreb de ce Dumnezeu să locuieşti într-un oraş, dacă te limitezi la un perimetru înprejmuit imaginar de neputinţă, lipsă de educaţie, de cultură, de perspectivă!
Păi, bă autorităţi blegite, dacă nu vin ei spre civilizaţie, mergeţi voi cu civilizaţia în habitatul lor, încât să afle şi ei de ce locuiesc într-un municipiu-reşedinţă de judeţ.
Aşadar, în acest I.C. Frimu este maximul oraşului visat şi până unde îşi permit libertatea de a ajunge în ORAŞ, în „civilizaţia” puţin peste zero, adică peste cea din Ghetoul de la Viaduct.
Spre aşa ceva a împins politicianul mincinos, demagog, hoţ, puturos şi cu orizont doar pentru el, pentru ai lui şi pentru neamuri: alungarea în vestul UE, unde mulţi fac foamea acolo, cei rămaşi acasă făcând foamea aici. Sărăcie cu sărăcie nu are cum să dea altceva.
Ciudat, la câtă dezamăgire zace până şi-n firul de iarbă care creşte strâmb, plantat de o mână tremurândă, spaţiul, inclusiv cel verde şi împrăştiat în mici petice cât o batistă, este invadat de autoturisme. Sigur, sunt „sehaşuri” cumpărate de la „sehaş”, dar se cheamă că au maşini care ocupă spaţiul dintre cele 13 blocuri, care însumează 88 de locuinţe, de 18 mp, pe fiecare bloc, în majoritatea lor cu grupuri sanitare comune, la capăt de etaj, bucătăriile fiind improvizate în chicinetele numite apartamente. Unii, mai cu tupeu şi tari în clanţă şi în brand, şi-au amenajat în băile şi veceurile comune cabine cu uşi ferecate cu lacăte.

Şi, totuşi, o locuinţă în blocurile din ghetou se vinde cu 18-19.000 de euro!

Intru, de pildă, pe OLX şi găsesc oferte de genul „vând o cameră la blocurile de la viaduct, alimentare cu apă proprie, centrală şi AC – 19.000 de euro”.
Cei care au îndrăznit mai mult şi nu au îmbogăţit doar cârciumarii din împrejurimi, şi au avut şi noroc la spălat babe şi la salahorie în construcţii, au cumpărat şi locuinţa cu perete comun şi le-a ieşit de un „apartament de vreo 36 metri pătraţi. Apoi şi-au tras şi alimentare cu apă rece şi centrală, încât nu mai sunt dependenţi de cisterna cu apă. Căci din cele 13 blocuri, o treime este populată cu cei mai săraci dintre aceşti săraci, care nu-şi plătesc întreţinerea, banii puţini pavând drumul spre cârciumă şi ţigări.
Când am făcut acel tur al ghetoului, interior-exterior, era primăvară şi parcă mai cald atunci, în aprilie, decât acum, în iunie. Am fost surprins să nu întâlnesc femei şi bărbaţi peste 35-40 de ani. Semn că ele erau la muncă, iar ei la munca din cârciumă. Doar adolescenţi şi tineri, care rezemau în grup intrările din blocuri, toate zgâriate cu cuiul până la tencuială. Să rămână săpat în istorie că el o iubeşte sau o urăşte pe ea sărutând-o pe suflet, sau dându-i muie. Şi dacă tot netezesc ei toată ziua un fir din părul pubian, mă uimesc de unde au bani de atâtea seminţe de bostan sau de floarea soarelui şi de ţigări plus bere.
A, am mai remarcat ceva în ADN-ul sărăciei de aici: nu sunt nici câini maidanezi. Iar faptul că nu se mai furnizează apă caldă şi încălzire centralizată în cele 13 blocuri cu câte 88 de camere de 18 mp/camera, pe fiecare bloc, am concluzionat după ce am văzut că în locul punctului termic al ghetoului de la viaduct, funcţionează un detaşament de la ISU-Pompieri.

Blocurile au fost făcute pentru Şantierul Tineretului

Într-una dintre imaginile din galeria foto, veţi observa o locuinţă situată la parterul unuia din cele 13 blocuri mai cenuşii decât cenuşiul. Omul, un pensionar verde care a lucrat şi în Germania, şi-a amenajat o terasă şi o grădiniţă splendidă. L-am rugat să îmi dea o coală de hârtie şi un pix, căci, repet, am preferat să mă mişc, în loc să sprijin service-ul unde era remediată o defecţiune a maşinii împrumutate. Prin uşa rămasă deschisă la terasă, când nea Petru Rădeanu a plecat după pix şi hârtie, am zărit un baldachin de paşă, nu alta.
Nea Petru s-a dovedit a fi un interlocutor perfect şi voluntar. A ales să mă însoţească în ultima parte a turului meu, aia dinspre viaductul care leagă oraşul de Combinatul Siderurgic. Desigur, ştiam că terenurile pe care au fost construite blocurile au aparţinut (şi aparţin, acolo unde acestea nu au fost cumpărate) ICMRSG-ului, Întreprinderea de Construcţii-Montaj şi Reparaţii Siderurgice Galaţi, care a fost înfiinţată pentru construirea celui mai mare combinat siderurgic din această parte a Europei.
Nea Petru Rădeanu m-a însoţit să-mi arate două terenuri lăsate în paragină de către proprietar (ICMRSG), unde Primăria poate amenaja două parcuri pentru cei 350 de copii şi pentru vârstnicii care nu sunt captivii celor două cârciumi. Şi sigur ICMRSG, acum funcţionând sub altă denumire, are datorii către Consiliul Local Galaţi, aşa că i-ar putea ceda în schimb cele două terenuri: cel de circa 7000 mp, dispre viaduct şi Liceul „Anghel Saligny”, iar al doilea, situat în nord-estul ghetoului, de circa 3000 mp. Până în 1989, ICMRSG a închiriat aceste terenuri salariaţilor săi care locuiesc în cele 13 blocuri (iniţial de nefamilişti), şi pe care aceştia şi-au amenajat grădini de legume şi zarzavaturi.
Blocurile au fost construite în anii 60 pentru a fi cazaţi şi cei 1200 de tineri brigaderi veniţi din toată ţara, cu care s-au construit Uzinele Cocso-Chimice (UCC) 1 şi 2, pe platforma Combinatului Siderurgic. Brigaderii locuiau aici, aveau cantină şi făceau şi cursuri de calificare în toate meseriile din construcţii. Eu, Rădeanu Petru, am fost comandantul local al celor 1.200 de brigaderi, iar la nivel naţional era Lorin Vasilievici.
Prin anii, 77, 78, 79, mulţi tineri, foşti brigaderi, acum calificaţi cu patalama, au plecat prin ţară la alte şantiere de construcţii. Unii dintre ei au rămas aici, Au făcut şcoli profesionale, licee, facultăţi de subingineri şi au întemeiat familii şi în felul acesta s-a consolidat şi populat această colonie.
O fi fost bun, o fi fost rău acest Şantier Naţional al Tineretului, s-a pronunţat deja istoria zilei de ieri şi de acum.

Scheletul unui centru comercial internaţional

Când mergi dinspre oraş spre Combinatul Siderurgic, fost al României, pe partea dreaptă, înainte de Liceul „Anghel Saligny”, te orbeşte cu albul său de schelet de cal mort care a stat aproape 30 de ani în soare torid, în ierni cumplite şi în ploi, o structură din beton armat.
Aici, îmi amintesc, prin anii 1990, inginerul Ştefan Prică, director al ICMRSG dinainte de 1990, a visat să edifice sediul unui centru comercial internaţional de talie europeană. Aici urmau să funcţioneze reprezentanţii marilor companii care ar fi fost (şi în felul acesta) atrase să investească în acest oraş rămas tot „oraş cumplit de negustori”. Căci aceşti onanişti din afacerile facile cu produse siderurgice, pe care nu le mai plăteau miciodată Combinatului, sau cu terenuri de pe care au desfiinţat fabricile şi uzinele, în loc să le retehnologizeze, au preferat, astfel, lingourile din aur, unii dintre ei depăşindu-şi în aur greutatea de hipopotami asudaţi.
Am plecat de aici suduind în sinea mea nemernicia, lipsa de sens şi de viziune a politicienilor deveniţi ba edili, ba bogătani curaţi, care au ales „să mănânce mai mulţi cartofi prăjiţi” decât oamenii din acest ghetou care a înflorit în toată splendoarea după intrarea în libertate şi în capitalism, care au adus tot sârmă ghimpată doar că acum este zincată, şi intrată doar în sufletele noastre.

Gelu CIORICI - ŞIPOTE 17 - iunie - 2021

Lasa un raspuns


http://impact-est.ro/wp-content/uploads/Main_Logotype_Galati.jpg

Doi judecători ai C

Justiţiabilul Ion Banu este de zeci de ani într-o bătălie ...

Ex-deputatul gălă

Implicat într-un dosar de corupţie, alături de prim-procurorul gălăţean Roşca ...

Guvernul Ciucă ia

Eficientizarea companiei TAROM, continuarea procesului de modernizare a infrastructurii aeroportuare ...

Având şapca lui Le

Dacă intraţi pe siteul Impact-est şi daţi căutare, sus ...