Am urmărit cu atenție discursul președintelui Nicușor Dan și, dincolo de zgomotul de fond, am găsit o prestație onorabilă, sobră și, mai ales, pragmatică.
A mulțumit lui Trump pentru leadership și pentru planul de pace „cuprinzător și stabil” în Gaza.
A subliniat că „toată lumea își dorește pace, stabilitate și prosperitate în Gaza”.
A prezentat ce poate oferi concret România (pe lângă relațiile bune atât cu Israelul, cât și cu palestinienii):
Ajutor umanitar și creșterea zborurilor pentru evacuarea copiilor și familiilor vulnerabile.
Sprijin pentru refacerea serviciilor de urgență.
Programe educaționale pentru tinerii palestinieni (deja derulate).
Contribuții la reconstrucția instituțiilor.
Încheiere: „Așadar, puteți conta pe noi.
Este fascinant să vezi cum unii dintre analiștii de colț — marginali, de altfel, atât pe plan extern, cât și intern — cu o operă care de decenii abia dacă trece granița de la Nădlac și care s-au mufat la banul public sau au orbitat în jurul diverselor cancelarii europene, preferând diplomația de cafenea celei de stat, sar acum la gâtul unei decizii care pune, în sfârșit, interesul strategic deasupra politețurilor de fațadă.
Doamna Pippidi se teme de inutilitate, uitând că în diplomația de vârf, absența este singura care garantează irelevanța.
Dacă Italia și alte puteri europene sunt acolo ca observatori, România nu face „oportunism”, ci management de risc.
Să stai la masă când se desenează noi arhitecturi de pace (oricât de controversate ar fi) nu este un lux, ci o obligație pentru o țară aflată în prima linie a flancului estic.
Domnul Pîrvulescu sugerează că prezența la nivel de președinte e „prea mult”.
În realitate, într-o relație cu o administrație Trump — care funcționează aproape exclusiv pe bază de ierarhie și loialitate personală — a trimite un subsecretar de stat ar fi fost un gest de ostilitate mascată.
Nicușor Dan a înțeles că un parteneriat strategic nu se întreține cu delegații de rang secund, ci cu asumare directă.
Critica domnului Preda ignoră o realitate dureroasă: Europa însăși este divizată și debusolată în fața noii administrații SUA.
A vorbi despre „Bonn” (oraș care nu mai este capitala Germaniei de 35 de ani, o scăpare interesantă pentru un analist) ca despre un far al unității este o nostalgie.
România nu se „desolidarizează”, ci își securizează garantul principal de securitate (SUA) într-un moment în care UE încă își caută busola militară.
Când ești președintele unei țări cu război la frontieră, „tăcerea” nu este aur, ci sinucidere politică.
Logica de „capul plecat sabia nu-l taie” este exact ceea ce ne-a ținut la periferia deciziilor importante timp de 30 de ani.
Nicușor Dan a ales să vorbească, asumându-și rolul de actor, nu de spectator pasiv.
Deși domnul Vancu identifică corect dilema între UE și SUA, concluzia despre „simulacru” este pur estetică, nu politică.
În geopolitică, chiar și un simulacru produce efecte reale dacă la masa lui stă președintele celei mai mari puteri mondiale.
România nu „simulează” participarea, ci își ocupă locul pentru a se asigura că, în cazul unui acord de pace, interesele noastre (și ale vecinilor noștri) nu sunt tranzacționate „la pachet” peste capul nostru.
Problema fundamentală în analiza domnului Vancu este confuzia dintre estetică și stat.
Domnul Vancu este, fără îndoială, un specialist atunci când vine vorba de analiza operelor lui Mircea Cărtărescu sau de interpretarea metaforelor în cenacluri literare.
Când activitatea ta principală se rezumă la predarea unei discipline care pare mai degrabă un exercițiu de admirație reciprocă și la colectat autografe prin librăriile Humanitas, este greu să înțelegi mecanismul brut al puterii.
Este ușor să dai verdicte de la catedră despre cum ar trebui să se comporte un șef de stat, când singura ta responsabilitate este ordinea cronologică a edițiilor princeps.
Diplomația nu este o lansare de carte unde, dacă nu-ți place autorul, poți să nu te duci.
Există o aroganță specifică celor care cred că, dacă au citit — conform bibliotecii proprii — rafturi întregi de cărți, dar nu au ieșit niciodată oficial până la Berlin, pot înțelege instinctiv jocurile de culise de la Washington sau Bruxelles
Din păcate pentru domnul Vancu, politica externă nu se face cu autografe pe coperta a patra, ci cu prezență fizică acolo unde se împarte influența.
Costi Rogozanu, un alt „expert” în tăceri strategice, dar care el însuși nu ratează nicio ocazie să se facă auzit pe orice temă, de la critică literară la lupta de clasă, de obicei de pe poziții de o stângă teoretică foarte confortabilă iese la o tribuna care il depaseste evident.
Rogozanu pare să confunde funcția prezidențială cu un exercițiu de asceză; în realitate, datoria președintelui este să comunice și să negocieze, nu să practice „tăcerea filozofică” în timp ce vecinii noștri își asigură sprijinul militar.
Este absolut savuros cum domnul Rogozanu, un om care trăiește din a emite opinii non-stop în spațiul public, îi recomandă unui șef de stat să tacă.
Când ești plătit (adesea din fonduri care gravitează tot în jurul banului public sau al diverselor platforme media) să vorbești despre orice, e culmea cinismului să ceri „muțenie” liderului ales al țării exact când acesta face un gest de curaj diplomatic.
Rogozanu preferă probabil un președinte-bibelou, care să nu deranjeze liniștea ideologică a stângii de cafenea, dar realitatea geopolitică nu se gestionează cu pauze vocale.
Este de-a dreptul fascinant cum domnul Costi Rogozanu, un profesor de limba română și critic de text, încearcă să aplice grile de lectură literară asupra unei realități geopolitice brute.
Când viața ta se învârte în jurul analizei predicatului și a nuanțelor de gri din literatura de stânga, e normal să vezi „jocuri periculoase” acolo unde există, de fapt, doar necesitate strategică.
Dacă l-am așeza pe domnul Rogozanu alaturi de D.nul Vancu în prima bancă și i-am da o dictare despre ce înseamnă cu adevărat Puterea de Stat, s-ar produce un fenomen interesant: ar muri cu stiloul în mână înainte de a termina prima frază.
Și nu din cauza efortului fizic, ci din cauza șocului de a realiza că lumea nu este o compunere școlară despre „echitate și solidaritate europeană.
Să-l pui pe un critic literar să explice de ce e important statutul de observator la Washington este ca și cum ai pune un antropolog politic să seteze coordonatele unei baterii Patriot.
El va începe să-ți vorbească despre „semiotica impactului” și despre „discursul hegemoniei”, în timp ce racheta trece pe lângă el pentru că a uitat să calculeze traiectoria.
Domnul profesor ar trebui să se întoarcă la Hemingway; măcar acolo, dacă nu înțelege ce înseamnă „onoarea sub presiune”, poate măcar să aprecieze stilul.
În politică, „stilul” lui de a nu înțelege nimic este deja o marcă înregistrată a eșecului intelectual.
Dacă Rogozanu ar fi la comanda analizei literare, Bătrânul și marea n-ar mai fi despre lupta omului cu natura, ci despre „eșecul managementului resurselor piscicole într-un context post-colonialist și lipsa unei politici de stânga pentru protecția pescarilor cubanezi
26 - februarie - 2026
