Patima împăratului Nero (54-68 e.n.) de a fi considerat artist genial atinge cotele celei mai calificate nebunii. A doua parte a domniei sale este o cronică a demenţei despotice care găseşte în artă motiv de dispută. Împăratul reuşeşte să compromită total şi irevocabil înzestrarea modestă dar onorabilă de poet şi cântăreţ, transformând-o într-o formă de teroare pentru apropiaţi şi supuşi.
La prima lui apariţie pe scenă, la Neapole, are loc un cutremur puternic, dar împăratul continuă să cânte aria începută. Vocea îi este slabă şi răguşită, după mărturiile contemporanilor săi, şi face toate sacrificiile pentru a o întreţine în cea mai bună formă. Aplauzele şi laudele deşănţate devin elixirul vieţii pentru el. Pe adulatori îi favorizează cu bunăvoinţă egală cu neruşinarea lor, însă le şi solicită servicii, ce-i drept, foarte bine plătite: „Se grăbi să aleagă tineri din ordinul cavalerilor şi mai mult de cinci mii din popor, foarte voinici, pe care, împărţindu-i în grupuri, îi învăţă diferite feluri de aplauze ca: bâzâitul albinelor, răpăitul ploii pe acoperiş, sunetul de ţiglă.” (Suetoniu, Vieţile celor doisprezece Cezari).
Nero îşi încununează nebunia incendiind Roma, ca să admire spectacolul apocaliptic: „O clipă de priveai înapoi, văpaia te cuprindea din lături sau din faţă şi, dacă răzbeai puţin mai încolo, vedeai că flăcările au înghiţit şi locul acela, dădeai peste aceeaşi nenorocire în colţurile pe care le credeai cele mai ferite… Şi nimeni nu îndrăznea să stăvilească focul, căci se auzeau numeroase glasuri ameninţătoare care opreau stingerea, iar alţii, strigând că aşa li s-a poruncit, aruncau făţiş torţe aprinse, fie ca să prade mai în voie, fie că aveau într-adevăr îndreptare s-o facă.” (Tacitus, Anale).
Din turnul lui Mecena, în costum de actor, împăratul cântă căderea Troiei şi priveşte extaziat focul devastator. Sfârşitul domniei stă sub semnul acestei iluzii. Dementul imperial speră să potolească revoltele militare cu incomparabilul său cântec. Adunându-şi curajul spre a se sinucide, repetă lamentându-se: „Ce mare artist piere!” Pumnalul secretarului Epaphroditus isprăveşte o treabă începută jalnic de Nero şi lumea trece în istorie încă un nume de coşmar.
„Nebunia lui Nero” se potriveşte oricărei forme coercitive a unei pasiuni, care asociază pentru impunerea sa, lipsa de scrupule, corupţia, crima şi manifestări aberante de comportament psihopat.
Pentru întreaga poveste citiți „Dicționarul enciclopedic de expresii celebre”.
Dacă v-am stârnit interesul și vreți să aflați mai multe despre expresii celebre, lăsați un comentariu și vă contactăm pentru mai multe detalii sau sunați la 0751051314.
Comandă acum „Dicționarul enciclopedic de expresii celebre”, vol I și II, la numai 300 lei și o carte cadou!
Atenție! Stoc limitat!
16 - mai - 2023
