logoImpact EST nr. 867 - 21.04.2021

Mulţi români uită că aderarea în 2007 la Uniunea Europeană nu e acelaşi lucru cu integrarea în Uniune. A adera la un organism, de orice fel, nu presupune în chip obligatoriu să te şi integrezi în acel organism.
Conform celui mai recent Eurobarometru pentru România, publicat la începutul lunii martie anul acesta, libera circulaţie a cetăţenilor, bunurilor şi serviciilor în interiorul Uniunii Europene este considerată de o parte însemnată a românilor ca fiind cea mai mare realizare a Uniunii. Viitorul UE este privit optimist de două treimi din populaţie, cu mult peste media europeană.
De asemenea, peste 50% dintre români consideră că Uniunea Europeană se îndreaptă într-o direcţie bună, cu 20 de procente peste media europeană.
Domeniile prioritare în care ar trebui să crească investiţiile din bugetul UE alocat României sînt considerate de către români a fi ocuparea forţei de muncă, educaţia, cultura şi mass-media, agricultura şi dezvoltarea rurală. Este de neînţeles de ce sănătatea, infrastructura, schimbările climatice sau protecţia mediului şi Justiţia nu se află printre priorităţi, aşa cum stau lucrurile la nivelul Uniunii Europene.

Biserica şi educaţia

În ceea ce priveşte realitatea din România, încrederea cea mai mare a românilor se revarsă în continuare, după trei decenii postcomuniste, asupra Bisericii şi Armatei. Credinţa mercantilă şi trocul cu Dumnezeu se exprimă deseori în formele cele mai groteşti, anume prin sfinţirea unor străzi pe care asfaltul nu a apucat să se întărească, a automobilelor de lux achiziţionate de afacerişti veroşi sau de beizadelele acestora, a castelelor cu zeci de camere şi turnuleţe ale romilor din clanurile mafiote, a rochiilor de mireasă cu diamante de sticlă ce urmează a fi îmbrăcate de viitoarele soţii de bani gata. Mulţi preoţi sfinţesc orice, sînt la dispoziţia clientului.
Cei mai importanţi piloni ai societăţii, educaţia şi sistemul de sănătate, sînt mereu lăsaţi la marginea prăpastiei de către clasa politică. În acelaşi timp, atît educaţia cît şi sănătatea sînt politizate pînă la baza piramidei.
România este pe ultimul loc în Europa în ceea ce priveşte încrederea elevilor în profesori. Pe de altă parte, majoritatea profesorilor nu şi-ar încuraja copiii să le urmeze meseria, iar o treime dintre părinţi nu i-ar sfătui să devină cadre didactice. Politizarea şcolii, indiferenţa şi/sau incompetenţa profesorilor, subfinanţarea sistemului, miile de şcoli care funcţionează fără aviz de securitate la incendiu sau, cu precădere în spaţiul rural, cu WC-ul în curte, sunt doar cîteva din informaţiile şi analizele recente.
Doar unul din şase români crede că sistemul de educaţie este adecvat nevoilor societăţii. Universităţile, şi nu doar cele particulare, scot pe bandă rulantă viitori şomeri sau lucrători în cu totul alte domenii decît în cele pentru care s-au pregătit. Sistemul universitar nu este în nici un fel racordat la cerinţele de pe piaţa muncii. Cei mai mulţi licenţiaţi în diferite domenii – juridic, economic, financiar, în psihologie şi psihiatrie – se angajează la multinaţionale în meserii care nu au nici o legătură cu ceea ce scrie pe diploma lor de licenţă.
Poate cel mai concludent exemplu de licenţiaţi fără speranţa de a-şi exercita meseria îl reprezintă psihologii. Mulţi români îşi ascund afecţiunile psihice de teama de a nu fi marginalizaţi sau socotiţi nebuni de către colegii de serviciu, de prieteni sau chiar şi de rudele apropiate. O boală nerecunoscută nu există, acesta ar fi raţionamentul, dacă îi putem spune astfel. Neîncrederea în psihoterapie este dublată de costurile destul de mari pentru cei care ar avea nevoie de această metodă terapeutică. Dacă în lumea civilizată vizita la psiholog este un lucru normal, în România foarte multe cabinete psihologice îşi trag obloanele. Abia cînd afecţiunea psihică se agravează, pacienţii ajung la psihiatru, de cele mai multe ori la insistenţa familiei.

Racilele sistemului de sănătate

Mai ales în timpul pandemiei, multe racile ale sistemului sanitar, dintre cele neştiute sau nebăgate în seamă, au ieşit la iveală. Peste un sfert din medicii români lucrează acum în străinătate. Spitalele nu sînt pregătite să facă faţă unor dezastre naturale, cum este şi cel pe care îl trăim. Sănătatea din statistici nu se potriveşte cu realitatea. Subfinanţarea sistemului, dublată de aparatura performantă care zace în depozitele spitalelor din indiferenţa managerilor, ne îndreaptă de la o zi la alta spre colaps. De 30 de ani s-a construit un singur spital, cel de la Mioveni-Argeş.
Conform unui sondaj IMAS realizat la începutul lunii februarie, înainte ca România să înregistreze primul bolnav infectat cu COVID-19, peste 60% dintre români nu aveau încredere în spitale, iar 30% aveau puţină sau foarte puţină încredere în medici. Desigur că rata de încredere s-a schimbat în bine în plină pandemie, dar multe racile ale sistemului au rămas. Nu se poate face de azi pe mîine ceea ce nu s-a făcut în ultimii 30 de ani. Fără a-i scuza pe cei infectaţi care refuză să fie internaţi sau pe cei care cer să fie externaţi, deşi se află într-o stare gravă, rămîne realitatea că mulţi români se tem de spital ca de o sursă de agravare a sănătăţii. Problema este mult mai complexă şi nu poate fi epuizată aici.

Ordonanţa 13 – amintiri pentru viitorul Justiţiei

Independenţa Justiţiei şi lupta împotriva corupţiei au fost cerute, pe toate căile, de organismele europene încă de la aderarea României în 2007 la Uniunea Europeană, atunci fiind instituit şi Mecanismul de Cooperare şi Verificare (MCV). Depolitizarea sistemului judiciar a făcut paşi importanţi în mandatele fostului preşedinte Traian Băsescu, prin promovarea unor procurori şi judecători competenţi. În mandatele de procuror general şi de procuror şef al DNA ale Laurei Codruţa Kovesi, rapoartele MCV apreciau activitatea acestor instituţii, sancţionînd în schimb amestecul politicului în Justiţie. Atunci au fost trimişi după gratii o bună parte din „peştii cei mari“ ai corupţiei. Acum, conducătorii Justiţiei pare că se odihnesc, se relaxează înconjuraţi de dosare grele pe care s-a aşezat pulberea timpului. Prescripţiile bat deja la uşile procurorilor şi judecătorilor.
Potrivit ultimului raport MCV, din octombrie 2019, situaţia actuală din România reprezintă o involuţie faţă de progresele înregistrate în anii precedenţi. Comisia consideră că România nu a pus în aplicare recomandările din noiembrie 2018, care erau în deplină concordanţă cu poziţiile formulate de celelalte instituţii ale UE, dar şi de grupuri de experţi precum Comisia de la Veneţia. Mecanismul de Cooperare şi Verificare ar putea fi încheiat în momentul în care Justiţia va fi pe deplin eliberată de sub intruziunea politicienilor şi politrucilor. Însă, de-ar fi să ne gîndim doar la odioasa Ordonanţă 13, mai e mult pînă acolo.
Am ajuns la final. De fapt, la început. Mulţi români uită că aderarea în 2007 la Uniunea Europeană nu e acelaşi lucru cu integrarea în Uniune. A adera la un organism, de orice fel, nu presupune în chip obligatoriu să te şi integrezi în acel organism. Cine nu poate sau nu vrea, pleacă. Sau este dat afară. Integrarea nu are un termen limită, dar nici nu poate fi amînată sau sabotată la nesfîrşit de o parte a clasei politice. „Vrem o ţară ca afară“ e doar un slogan. La fel, „Paşaport pentru Europa“. Ca să fim drepţi, ne-ar trebui mai întîi un paşaport pentru România. Mulţi, prea mulţi dintre noi nu-l avem. Aşa stînd lucrurile, România are de străbătut un drum lung de la aderarea la integrarea în Uniunea Europeană.

George Arun, Deutsche Welle 27 - noiembrie - 2020

Lasa un raspuns


http://impact-est.ro/wp-content/uploads/Main_Logotype_Galati.jpg

A.G.A. Ordinară de

Conducerea SC Transtec SA Tecuci, cu sediul în Tecuci, judeţ ...

Mogulul cu greutate

Prin târgul nostru, aşa, ca o boare, ca un ecou ...

În UE se fură înt

De aia Parchetul Anticorupţie al Uniunii Europene (PAUE) trebuie să-şi ...