Toate măsurile anunțate de mesianicul premier Bolojan care vrea să demoleze sinecuri și să sufere alături de românii pe care i-a îngropat deja sub o pătură de taxe bine bătătorită, cu lopata de gropar, pur și simplu sunt apă de ploaie. E ca și cum ai astupa o gaură dintr-o găleată ruginită ciuruită de gloanțe uitând că găleata nu are fund. Cu această găleată guvernul vrea să ne adape ca pe vite, numai că această găleată nu ne aduce nici măcar o speranță, o iluzie umedă, nici măcar senzația de apă. Este complet absurd să mai spere cineva la o direcție în România de astăzi. România abia se mai mișcă oarbă în labirint. Prăbușirea ei în demența fiscală este iminentă.
Sistemul fiscal românesc este conceput ca un labirint care dă cu capul de pereți orice minte care încearcă să priceapă ceva din relația dintre debit, credit și sold. Ecuația contabilă nu funcționează într-o țară absurdă, în care Sistemul chemat să apere țara ca un sistem imunitar este de fapt cangrena care o ucide în fiecare zi.
Din punct de vedere fiscal România se deschide spre contribuabilul român cu un număr mediu de cel puțin 1500 de conturi de trezorerie pentru fiecare județ, astfel încât la nivelul întregii țări sunt peste 60000 de conturi de trezorerie. În acest labirint intră taxele românilor și banul public extrem de volatil. Din moment ce nu avem spitale, școli, autostrăzi, garnizoane, drumuri asfaltate, căi ferate, fabrici de armament, fabrici de orice fel, este limpede că banii pentru toate aceste lucruri dispar în acest labirint. Ca să vezi ce este acolo, îți trebuie o armată de cel puțin 60 000 de inspectori cu pregătire de specialitate care să lucreze simultan non-stop. Dar în labirintul fiscal românesc este beznă totală. Din labirint răzbat sunetele zidurilor când România care-și plătește taxele este dată cu capul de pereți.
Dacă vreun contribuabil intră la Finanțe și întreabă de un cont în care să trimită impozitul pe profit prin ordin de plată, inspectorul de literă îl privește binevoitor, dar îi spune înțelegător că tocmai s-a schimbat contul de trezorerie, în realitate nici el nu-l știe, de aceea îi recomandă mai bine să se ducă la ghișeu și să plătească cash ca la stână, iar în spatele acelui ghișeu unde se adună cashul se formează de-a lungul zilei un metru cub de bani, incredibil, ca în visteriile lui Vlad Țepeș. Nicăieri în Europa nu se mai poate plăti cash taxele, în România se plătește încă așa, ceea ce înseamnă că nu s-a întâmplat nimic în Finanțe, ba dimpotrivă la birocrația registrelor șnuruite cu pagini numerotate… incredibil! ca în „Procesul” lui Kafka s-a adăugat o birocrație digitală pentru că, deși ar trebui să ți se pună la dispoziție mijloace gratuite să-ți submiți aplicațiile de firmă online, tu ești obligat să ai un contabil cu un certificat digital care costă cel puțin 50 E pe an, taxă care pur și simplu a îmbogățit băieții deștepți care și-au făcut din timp firme de soft pentru a vinde în regim de monopol certificate digitale. Interesant este că toate taxele intră în labirint cu o referință care este codul fiscal un fel de UTR de România, adică un Unique Taxpayer Reference. Există doar două tipuri de referință – codul fiscal pentru companii și CNP-ul pentru persoanele fizice autorizate sau pentru întreprinderile individuale. Interesant este că după primele plăți, banii sunt vărsați prin intermediul unor altor conturi de trezorerie care pur și simplu șterg referințele, albind banii într-un cont de buget al statului, astfel încât, să presupunem că un contribuabil plătește din greșeală o taxă pe care nu trebuia s-o plătească, el nu-și mai recupera banii în veci oricâte demersuri ar face. Această realitate pur și simplu te scoate violent din mediul tău și te aruncă într-o tragedie – tragedia de a fi contribuabil în România.
Este absurd să ceri unui popor pe care l-ai aruncat în labirintul demenței fiscale să aibă încredere în tine, după ce l-ai chinuit atâția ani, înfometându-l, speriindu-l, vânzându-i casa pe nimic să-și plătească taxele. Dar calvarul contribuabilului nu se oprește aici. Urmează următoarea cameră de tortură care este sistemul bancar românesc păstorit de criminalul Mugur Isărescu, care a făcut din raportul de schimb valutar o bâtă politică lovind democrația românească direct în moalele capului, influențând clar alegerile din România. Nu a fost nici măcar o singură chemare în parlament a acestui penal, nu a fost deranjat nici măcar cu o întrebare – de ce făcut asta? Acest guvernator care recomandă românilor spoliați, ajunși la sapă de lemn să se chivernisească și să mai bea un ceai de tei, să se calmeze în timpul crizelor interminabile este inventatorul acelui minunat ROBOR care i-a adus în timpul lui Băsescu un titlul foarte important în grad de cavaler. Nici nu mai vreau să-mi aduc aminte. În 2008 când criza mondială a lovit România ca un glonte într-un cadavru s-a produs un tremur într-un uragan și sistemul bancar românesc în terapie de șoc a dat semnal de puls pe aparate. A fost un al doilea jaf național care s-a produs cu ajutorul creditelor de locuință care au început să crească ba datorită cursului valutar, ba datorită raportului leu-franc elvețian. Cu timpul Presa a luat urma banilor și a dat de ROBOR, care este o sumă a unor comisioane bancare a primelor zece bănci din România. Incredibil… Nu știu dacă vă vine să credeți, în Anglia conturile bancare personale sunt protejate prin FAC (un fel de Consiliui Fiscal) – printr-o lege perfectă ca o sferă – nu există nici un fel de comision de administrare pentru persoanele fizice, iar conturile de mortgage, adică împrumuturile pentru achiziționarea primei locuințe nu se raportează la nici un fel de comision pentru că în Anglia transferurile interbancare nu sunt comisionate. În felul acesta banii englezilor sunt ținuți în țară, pe când în România fondurile dispar fără urmă. Dar ca să faci o reformă în sistemul fiscal românesc și în sistemul bancar e complicat tare pentru că ai nevoie de timp și trebuie să știi ce vrei. Deocamdată Bolojan știe că trebuie să vâre mâna până la umăr în buzunarele românilor. Poate să intre cu totul în buzunarul românului, este prea târziu. N-are ce să mai facă. Prăbușirea țării în demența fiscală se petrece deja.
