Povestea mea este alungătoare de moarte. Din ea ți-am făcut pat de neputreziciune. Cu izvodul meu îți țin moartea deoparte. Ascultă rojdanicul, bărbate al meu. Eu sunt glasul viu care mărturisește neîncetat, pentru ca acela care ascultă mărturisirea să nu-și piardă speranța.
Alif, Lam, Mim, Nun. Aceasta este cartea cea fără seamăn, ea este călăuză pentru cei cu urechile veșnic treze și povățuitor pentru ochii larg deschiși:
În vechime mai exista încă un pod care lega ostrovul Ada Kaleh de malul sudic al Dunării, botezat Podul lui Allah. Povestea începea cu o mie de ani în urmă, în Turkestanul mongol, sub munții Urali, sau, deopotrivă, în deșertul Bet Pak Dala, când Oguz Han, strămoșul turcilor, avu un vis. Oguz Han poate desemna chipul unei pantere oglindit pe luciul unui lac de sare sleită, ochiul drept al Fetei Morgana cea-fără-văl, în fântâna căreia se vede trecutul și se întrevede viitorul, sau cea de-a șaptea coloană, pe dreapta, din Moscheea de Vineri din Isfahan.
În vis nu i se desluși nimic deosebit, decât auzul unei voci ca o ploaie de vară, care îi zise să se scoale din țara și cetatea în care se află, el și rămășița neamului său, și să vină acolo unde îl va călăuzi ea, vocea, până la sfârșitul veacurilor. Oguz Han căută să afle, cu scepticismul războinicilor, cine este stăpânul vocii și ea îi spuse, cu o nesfârșită oboseală în glas, că este Începutul și Sfârșitul. Însă pentru Oguz Han, care o luă în sens literal, începutul și sfârșitul nu se pot raporta decât la cele două capete ale unui drum. Un vis în care vorbele sunt rostite de o ființă fără chip este considerat de Maimonide o reverie divină, dar Maimonide n-a tălmăcit visuri.
Când Oguz Han se trezi din somn, văzu în fața casei un bătrân înalt, cu chipul ca de mort, încins cu o chingă de îngropăciune și sprijinit în ceea ce părea a fi fost cândva un iatagan, pe care s-au înroșit acum mugurii ruginii, care îi zise să-și strângă ceata și tot tărhatul, și să meargă degrabă, că timpul urăște repetiția. Acestea fuseseră ultimele lui vorbe rostite în următorii trei sau treizeci și trei de ani de călătorie, și tăcerea lui se dovedi a fi cel mai desăvârșit învățător. Pe măsură ce înaintau, călăuza întinerea, iar pe fierul iataganului său răsăreau lăstarii faptelor de odinioară. Ziua le croia drum cu tăișul sabiei, printre stânci și hățișuri, iar noaptea le păzea tabăra, înfruntând vitejește amănunțitele primejdii. Multă vreme, în truda lui nu fu consemnată nici o minune. Tradiția clasică reținu numărul oamenilor lui Oguz Han la trei sute.
Poetul tătar Musa Djalil, din Tatarstanul sovietic, luat prizonier de soldații celui de-al III-lea Reich și executat într-un lagăr cu sălbăticie, pretinse că numărul lor nu putea depăși treizeci de suflete și că multiplicarea lui i se pare un efort inutil. Într-un apocrif persan, întocmit pe un pergament de calitate îndoielnică, precum propriu-i conținut, redactat la o dată anterioară distrugerii de către mongoli a cetății Nishapur și salvat în ultima clipă dintr-un palat în flăcări, fuseseră reținute opiniile unui participant la epopeea lui Oguz Han, exprimate în fața unui imam. Oșteanul pretinse că urcă spre creștinătate, iar imamul îl contrazise, argumentnd că spre apus se coboară, nu se urcă. Astăzi, polemica pare nu atât anacronică și sterilă, cât naivă și absurdă. Pentru oamenii din vechime, urcarea desemna, efectiv, plecare, iar coborârea, întoarcere.
În partea a doua a textului, imamul îl întrebă cum îl percepe pe Dumnezeu, și oșteanul îi răspunse că îl distinge exact așa cum este, ca pe-o sabie de fier, care poate lua chipul Stăpânului Tronului, atunci când e necesar, sau sub oricare dintre cele 99 de nume ale sale. În ultima parte a textului, imamul i se plânse că nu poate isprăvi cea de-a șaptea coloană, pe dreapta, din Moscheea de Vineri, pentru că negustorul Amir Pirouz n-a mai dat banii promiși pentru finalizarea lucrării.
Ostașul îl liniști pe imam și îi întinse punga de galbeni, cu care să-și desăvârșească lucrarea, asigurându-l că tocmai îl jefuise și mătrășise pe Amir Pirouz, înainte de a intra acolo, continuând să-i spună că morților infami nu ești dator să le dai socoteală cu nimic, poate doar celor pe care ai apucat să-i răpui cu armele tale, dar că Allah se va zori să șteargă cu mâna lui sângele de pe pumnalul ucigașului, întrucât aurul lui Amir Pirouz era destinat, după cum bine vede imamul, glorificării numelui Neasemuitului.
Îl rugă apoi să boteze coloana cu numele hanului și să-l lase să plece, fără a-l mai ține din drum, întrucât vine din spate râul de sânge al victimelor sale care, dacă l-ar ajunge din urmă, l-ar îneca numaidect, în următoarele trei zile. Soldatul se făcu nevăzut în mulțime și își împuțină umbra printre papugii, chilipirgii, gargaragii și surtugii, atras de chemarea misterioasă a deșertului de la nord, cu nisipurile lui lucind ca mătasea, și lăsă în urmă numele celei de-a șaptea coloane a Moscheii de Vineri din Isfahan, care tălmăcit înseamnă Coloana Hanului.
Marșul lui Oguz Han curgea lin, prin pustietatea lipsită de evlavie și de fapte exemplare a Asiei, presărat cu crimele lui, cu jafurile lui și cu prădăciunile lui. Trei seri la rând, un lup mare și cenușiu, cu ochii ca de om leșinat, și șchiop de piciorul drept din spate, le dădu târcoale taberei, însă privirea lui avea ceva binevoitor, iar uneori părea că le aruncă zâmbre de îmbărbătare, de dincolo de leșin. Când Oguz întrebă cine e lupul, călăuza, care deschise gura pentru prima dată după trei sau treizeci și trei de ani, îi răspunse că e tatăl viitorului Genghis Han, care își va urni oștile spre niște victorii nebănuite încă, peste două veacuri, și va pune la grea încercare credința creștinilor, nu puțină în tărie. Altădată, când vrură să săgeteze o căprioară cu picioarele neobișnuit de înalte și de subțiri, și cu privirea ca de femeie lăuză, călăuza le porunci s-o lase în viață, căci căprioara e viitoarea mamă a lui Genghis Han.
În toți anii aceia, cât ținu călătoria, nu-l văzu nimeni închizând baremi un ochi sau cerând să i se întindă culcușul. Intrară într-un deșert roșu întunecat, din multele pustiuri pe care copitele cailor lor le-au dezmierdat deja, negre, verzi, portocalii, roz, cafenii și viorii, și în care călătorii erau tot atât de rari precum păsările phoenix în visurile califului, și îi răpuseră foamea și setea. Oguz Han îi zise, cu o căutată îngrijorare în glas, că or să căpieze până la unul. Atunci, călăuza, care între timp întinerise și devenise un bărbat în toată puterea cuvântului, se opri din drum, se întoarse spre han și își trase în jos pleoapa ochiului drept cu arătătorul, întrebându-l ce vede în ochiul lui.
Oguz Han îi zise că vede un heleșteu întins, ca printr-o piatră de smarald, mărginit de un păpuriș des, în care se zbat pești mari și foarte mari, ca petele unei pietre de smarald. Călăuza îi spuse să arunce plasele de prins pește. Ceata descălecă și scoase din ochiul călăuzei 150 de saci de pește unul și unul pe care călăuza îi afumă cu tizic și îi sără cu sloiurile de sare ce pluteau în voie pe întinderea heleșteului și, de la marginea celui mai îndepărtat mal, săltă 150 de burdufuri cu apă bună de băut. Aceasta fu, de altfel, una dintre puținele minuni săvârșite, și a cărei necesitate devenise într-atât de previzibilă, încât așteptarea ei îi anulă, aproape în chip ridicol, efectul.
După câteva luni de mers întins printr-o pădure nebună, văzură un liliac țâșnind dintr-o peșteră, și inima li se umplu de bucurie, căci liliacul este făptura lui Isa, adică Iisus, pace peste El, după cum spune Coranul, și intuiră de-acum că urmează să simtă sub tălpi ținuturile creștinilor. Curând, se opriră pe malurile Dunării, în dreptul unei insule pustii și împădurite în parte cu smochini sălbatici, și cel care glăsuia despre sine, Eu sunt Începutul și Sfârșitul încercă să le comunice că sunt aproape ajunși acasă, dar nu avu cu cine să vorbească, deoarece ei adormiseră în șei și soileau duși, unii de aproape un an, alții doar de trei sau patru sau cinci luni, și călăuzei îi luă mai bine de șase zile să-i trezească. După ce se ridicară în capul oaselor, le zise că au ajuns la capătul călătoriei, dar nu înainte de cernerea cea dreaptă.
Într-un alt apocrif persan, de data aceasta întocmit pe un palimpsest răzuit de două ori, în care cea de-a treia scriere și ultima, numită de ulemalele Persiei pieliță de rodie, este redactată la o dată posterioară cuceririi de către mongoli a cetății Nishapur, se spune că acela căruia îi zice Eu sunt Începutul și Sfârșitul își întinse iataganul înspre apele fluviului, și ele se făcură pod, nu mai lat de un tăiș de sabie și nu mai tăios decât o rază piezișă de soare, și continuă să le comunice, cu o voce gravă, cel neprihănit poate trece primul peste custura dreptății, în țara pe care o făgădui neamului lui Oguz Han.
Din ceata care număra după tradiția clasică vreo trei sute de suflete, se dezlipiră treizeci de bărbați, printre care și căpetenia lor, Oguz Han. Călăuza le zise, fără pic de milă în glas și de înțelegere în priviri, că ei pot face cale-întoarsă. Toți ceilalți se avântară orbește înainte, împlântându-și pintenii în burțile cailor, și carnea nu opuse nicio rezistență și se încreți de groază, sub fierul scărițelor și oblâncul șeilor.
Primii care se prăbușiră de pe muchia iataganului fură fățarnicii, urmați îndeaproape de clevetitori, parșivi și mincinoși. Ei căzură ca mătreața de pe un grumaz înalt, și apele fluviului îi înghiți de îndată, mai puțin amintirea cailor lor, singura care dăinuie până astăzi. Veniră la rând înșelătorii, falsificatorii, prașcăii, pizmuitorii și hoții, astfel că, în mai puțin de un ceas, tăișul sabiei fu gol-goluț, ca și când nici țipenie de om nu i-ar fi încercat vreodată lărgimea și nu i-ar fi scrutat nicicând strălucirea.
Călăuza îi porunci lui Oguz Han ca el și cu rămășița neamului său, care era acum aleasa inimii lui, să rămână pe loc, și ei îl văzură ridicându-și pentru prima dată cortul, după trei sau treizeci și trei de ani, și pâsla lui ghiftui cerul, și prin cusătura acoperișului lui se închegă cașul Căii Lactee, și prin plesniturile cusăturilor lui picură lumina stelelor, apoi dormi neîntrerupt și neîntors, trei zile și trei nopți, ca un prunc.
În dimineața în care râul de sânge al anilor de crime și prădăciuni lăsate în urmă, în devălmășia Asiei, îi ajunse dinapoi, umflat, negru, urât, clocotitor, crâncen și neînduplecat, călăuza îl abătu în Dunăre, cu o singură mângâiere de sabie, și sângele se slei pe apele fluviului precum gheața, și ei trecură dincolo, pe insulă, peste sângele închegat, ca pe un pământ ferm, fără să-și înroșească nici unul piciorul sau să-i apuce tremuriciul genunchiului, și vara se prefăcu, vreme de un ceas, într-o iarnă a crimei, neînduplecată, crâncenă, clocotitoare, urâtă, neagră și umflată.
(Din volumul “Stăpânul spaimei”, Editura Tracus Arte, București, 2013)
Genghis Khan călare în fața zidurilor orașului Nishapur, miniatură din manuscrisul Shahnama-ye Tchenguizi al lui Shams al-Din Kashani, Bibliothèque Nationale, Paris
6 - noiembrie - 2025
