La 6 iunie 1953, la câteva sute de metri sub pământ, în galeriile minei de plumb de la Cavnic, Ion Pantazi și-a strâns în pumn bucata de cretă cu care marcaseră pe ziduri planul de evadare și a dat semnalul. Afară era întuneric. Ploua cu găleată. Gardianul era imobilizat și legat. Pantazi a început să urce scările: „Una, două, trei… Cincisprezece!” Fiecare treaptă o număra ca pe un an de viață. Sus, ușa era deschisă. Camarazii dispăruseră deja în pădure. Era singur. A pornit spre arbori: „Sunt liber! Sunt fericit!” Nu pentru că libertatea îl aștepta cu ceva frumos — știa că îl urmăreau câinii și Securitatea. Ci pentru că reușise. Dintr-o mină de plumb comunistă. Prin forțe proprii. Asta era tot ce contase.
Ion Pantazi s-a născut pe 26 iulie 1920 la București, fiul generalului Constantin Pantazi — ministrul Apărării din guvernul Antonescu, condamnat la moarte în 1946 și mort în temniță în 1958. Nepotul filosofului Constantin Rădulescu-Motru și al scriitoarei Alice Voinescu. O familie din care comuniștii vroiau să nu rămână nimic. A absolvit Liceul Militar din Cernăuți în 1940 și Școala Militară de Ofițeri de Cavalerie în 1942. La câteva zile după absolvire a plecat pe front — Regimentul 9 Roșiori. Decorat cu Ordinul Mihai Viteazul, Crucea de Fier clasa I și II, Steaua României. La 10 mai 1945, avansat locotenent. Zece luni mai târziu — arestat.
Comuniștii îl arestaseră, îl eliberaseră, îl arestaseră din nou — de câteva ori, fără să îl poată condamna. Nu aveau ce să îi reproșeze concret. Până pe 23 octombrie 1950, când a fost prins încercând să treacă fraudulos granița. Cinci ani de închisoare corecțională. Jilava. Baia Sprie. Cavnic. La mina de plumb de la Cavnic, în inima Munților Maramureșului, deținuții coborau în fiecare dimineață în măruntaiele pământului și scoteau minereu cu mâinile. Norma era calculată să îi distrugă. Aerul era greu de metale. Lumina lipsea complet în galerii.
Acolo, în bezna galeriilor, Pantazi și un grup de doisprezece oameni — Ion Ioanid, Make Ionescu, Titi Coșereanu și alții — au construit în secret cel mai elaborat plan de evadare din istoria închisorilor comuniste române. Luni de zile de informații adunate cu răbdare: rotația gardienilor, poziția miliției la suprafață, structura subsolului, orarul coliviilor — micile lifturi care transportau minerii pe verticala galeriilor. Un medic dintre deținuți vindecase un miliţian de o boală cronică și în conversațiile de după îl descosea discret pe gardian despre toate detaliile coloniei. Informațiile curgeau dintr-o parte în alta prin mesaje ascunse în mâncare.
Pe 6 iunie 1953 — ziua Rusaliilor —, în dimineața obișnuită, grupul a coborât în mină ca în fiecare zi. Dar de data aceasta cu un plan precis în buzunare. Gardienii au fost imobilizați și legați în galerie. Corfagiul — operatorul liftului — a fost neutralizat după o scurtă luptă. Treisprezece oameni s-au urcat în cele două colivii și au urcat spre suprafață. Pantazi număra treptele pe scara de rezervă: una, două… cincisprezece. Ușa de la capăt era deschisă. Plouă. Întuneric. Baraca Securității se vedea la câțiva metri dreapta. Nu s-a uitat. A pornit drept spre pădure. A suierat discret după camarazi. Niciun răspuns. Era singur. Și liber.
Securitatea a declanșat imediat urmărirea — câini, trupe, baraj pe toate drumurile. Pantazi a mers patru zile prin păduri și dealuri spre Baia Mare, a dormit cu o zi la un activist de partid care nu îl recunoscuse, și a fost prins în a patra zi când ieșea din oraș. Recapturat. Bătut. Anchetat. Condamnat la unsprezece ani pentru evadare.
Ce a urmat a depășit în brutalitate tot ce trăise înainte. Zece ani în lanțuri la mâini și la picioare, singur în celulă, la Aiud și Gherla. Mâncare o dată la două zile. Același program pentru closet. Nu a primit niciodată haine curate. A urinar pe el ani la rând. A supraviețuit. Și la procesul evadaților de la Cavnic — unde statul a vrut să îi umilească public — s-a întâmplat ceva neașteptat: procesul s-a transformat în rechizitoriu al comunismului. Deținuții au vorbit. Au spus adevăruri pe care statul fusese nevoit să le asculte. „Invinsii s-au dovedit invingatori,” a scris un contemporan.
A fost eliberat în 1964. A lucrat ani buni ca maistru miner — „experiența” de la Cavnic și Baia Sprie îi fusese de folos. A cerut pașaport de unsprezece ori. I-a fost refuzat de unsprezece ori. La a douăsprezecea cerere, în 1978, i-a fost aprobat. A plecat la München. Nu s-a mai întors. A scos un ziar — „Stindardul Românilor” — și a continuat să scrie contra comunismului din exil. A publicat memoriile — „Am trecut prin iad” — pe care Vintilă Horia le-a numit „cea mai completă și mai obiectivă cronică a anilor de tragedie pe care România i-a trăit.” Și a reușit să scoată din țară și memoriile tatălui său, generalul Constantin Pantazi, publicate postum în 1999.
A murit la München pe 9 august 1996. Tatăl lui murise în 1958 în temnița de la Râmnicu Sărat. Mama lui lucrase doisprezece ani la încărcatul vagoanelor de marfă la Craiova. Și el trăise cu certitudinea că dacă Sistemul te bagă în mină, poți ieși din ea. Că dacă te leagă în lanțuri, poți supraviețui lanțurilor. Că dacă te condamnă la unsprezece ani pentru o evadare, înseamnă că evadarea a contat.
Morala: Ion Pantazi a evadat dintr-o mină de plumb comunistă pentru că doisprezece oameni au ales să se uite la gardieni timp de luni, să asculte, să planifice și să aștepte momentul exact. Nu a sărit din niciun tren — a ieșit dintr-o galerie subterană la 6 iunie 1953, pe scara de rezervă, cu ploaia pe față și Securitatea la câțiva metri. A numărat cincisprezece trepte până la libertate. A spus „Sunt fericit!” Nu pentru că era în siguranță. Ci pentru că reușise. Câteodată asta e tot ce contează.
28 - mai - 2026
