E singura poveste din acest capitol de istorie care se termină bine. Și aproape nimeni nu o știe.
În primăvara anului 1944, zeci de mii de soldați români și germani erau prinși în capcană în Crimeea. Frontul se prăbușise, peninsula era încercuită, iar singura ieșire era marea.
Marea Neagră. Pe care, departe de casă, trebuia să vină cineva să-i ia.
Iar cine a venit a fost Marina Regală Română.
Operațiunea de evacuare a durat săptămâni și a fost, prin proporții, cea mai mare acțiune navală din istoria noastră. Navele românești — distrugătoare, transportoare, șalupe — au făcut drum după drum între Constanța și porturile Crimeei, prin ape pline de submarine sovietice, sub atacuri aeriene permanente.
Fiecare cursă era un pariu cu moartea.
Marinarii încărcau oameni până la refuz — soldați răniți, epuizați, mulți fără arme — și porneau înapoi peste mare, știind că, până la Constanța, aveau de trecut prin bombardamente și torpile. Unele nave au fost lovite. Unele s-au dus la fund cu tot cu oameni.
Și totuși, cursele au continuat. Zi după zi. Noapte după noapte.
În ultimele zile, la Sevastopol, scenele erau apocaliptice: mii de oameni pe cheiuri, sub bombe, așteptând o navă care să-i ia. Iar navele veneau. Marinari români, sub foc, au continuat să încarce oameni până în ultimul ceas.
Când totul s-a terminat, bilanțul era uluitor: peste o sută de mii de oameni scoși din Crimeea și aduși în viață pe malul celălalt. O mare parte a lor, cu nave românești.
Comandanții germani, care nu ne prea lăudau, au recunoscut public isprava marinei române.
Iar apoi… tăcere. Peste câteva luni România intra în alt capitol de istorie, iar despre isprava aceasta nu s-a mai vorbit. Nu se potrivea cu nimic: nici cu propaganda de după, nici cu manualele, nici cu felul în care s-a rescris trecutul.
Așa că cea mai mare operațiune navală din istoria românilor a rămas o notă de subsol.
Britanicii au făcut, la Dunkerque, o legendă națională dintr-o evacuare — cu filme, cărți, monumente.
Noi am avut o operațiune spectaculoasă, la scară mai mică, dusă de marinari români, la mare depărtare de casă, sub bombardament permanent.
Și nici măcar nu-i știm numele.
E timpul să-l știm: se numea Operațiunea „60.000″. Iar oamenii care au dus-o până la capăt erau marinari de-ai noștri.
O sută de mii de oameni au apucat să-și mai vadă familiile pentru că niște marinari români au refuzat să lase pe cineva pe mal.
6 - august - 2026
