Patima împăratului Nero (54-68 e.n.) de a fi considerat artist genial atinge cotele celei mai calificate nebunii. A doua parte a domniei sale este o cronică a demenţei despotice care găseşte în artă motiv de dispută. Împăratul reuşeşte să compromită total şi irevocabil înzestrarea modestă dar onorabilă de poet şi cântăreţ, transformând-o într-o formă de teroare pentru apropiaţi şi supuşi. La prima lui apariţie pe scenă, la Neapole, are loc un cutremur puternic, dar împăratul continuă să cânte aria începută. […]
