România este un model de clientelism social. Acesta poate fi identificat în toate dimensiunile principale ale societății.
1. Dimensiunea politică: Neopatrimonialismul
În România, democrația formală maschează o realitate marcată de neopatrimonialism, în care resursele publice sunt capturate și redistribuite prin rețele clientelare pentru consolidarea puterii personale sau de grup. Deși alegerile respectă aparențele democratice, logica patrimonială persistă: parlamentarii și baronii locali, având partidul în spate, administrează fondurile publice ca pe o avere proprie, recompensând fidelitatea politică și controlând accesul la resurse. Astfel, statul devine un instrument de negociere între elitele politice și economice, unde decizia publică este personalizată, iar granița dintre interesul public și cel privat devine irelevantă.
2. Dimensiunea economică: Optimizările fiscale
Clientelismul economic nu se limitează la „firmele de partid”, ci reflectă o practică generalizată și normalizată inclusiv în mult compătimitul mediu privat: mașini, vacanțe, lucrări, chirii, servicii sau locuințe decontate pe firmă, sub pretextul unor „optimizări fiscale”. De la antreprenori de rând la rețele politico-economice, confuzia voită între patrimoniul personal și cel al firmei a devenit regulă. „Succesul” în afaceri presupune, de cele mai multe ori, fie abilitatea de a masca venituri personale prin deduceri fictive, cheltuieli camuflate sau avantaje în natură, fie accesul privilegiat la bani publici sau contracte obținute pe criterii de influență.
3. Dimensiunea civică: Cetățeanul client
Oamenii au început să se simtă mai mult clienți și mai puțin cetățeni, iar consecințele sunt profunde. Clientul vrea să primească imediat ce își dorește și consideră că are dreptul să fie tratat cu prioritate, indiferent de ceilalți. În schimb, cetățeanul se raportează la context, înțelege că face parte dintr-o comunitate și acceptă că uneori interesul comun trebuie să prevaleze. După zeci de ani în care li s-a spus că „clientul are întotdeauna dreptate”, tot mai puțini oameni se mai raportează la viața publică din perspectiva responsabilității civice – toți se consideră clienți ai statului, nu cetățeni ai statului.
O expresie extremă a acestei mentalități este atitudinea celor care consideră că statul are datoria de a le oferi ajutoare sociale pe termen nelimitat, chiar și în absența unei nevoi reale indiferent de capacitatea sau disponibilitatea lor de a munci. Această mentalitate a „clientului social” nu are legătură cu protecția socială autentică, ci cu transformarea ajutoarelor într-un mijloc de fidelizare electorală și menținere a pasivității civice. Astfel, statul nu mai sprijină doar pe cei vulnerabili, ci întreține artificial dependența și susține informal o cultură a asistențialismului perpetuu, care parazitează însăși ideea de echitate socială.
4. Dimensiunea judiciară: Justiția privilegiilor
Într-un stat clientelar, nici justiția nu poate scăpa clientelismului. Departe de a fi un arbitru imparțial între cetățean și putere, sistemul judiciar a devenit parte a rețelei de interese, protejat prin salarii disproporționat de mari, pensii speciale nejustificate și o autonomie cultivată nu pentru independență, ci pentru izolare față de răspundere. Sub pretextul apărării statului de drept, magistrații au ajuns să beneficieze de un regim profesional rupt de realitățile sociale, cu venituri și condiții de pensionare care sfidează nesimțit echitatea și compromit încrederea publică. Justiția a încetat să mai apere cetățeanul, și a devenit o castă protejată, cointeresată în menținerea unui sistem opac și autoreferențial. Confundând independența cu impunitatea și privilegiile cu legitimitatea, justiția a încetat să mai fie un pilon al democrației devenind parte integrantă a arhitecturii clientelare a statului.
5. Dimensiunea educațională: Școala antreprenorială
Într-un stat clientelar, educația nu mai formează cetățeni, ci clienți ai sistemului, de la grădiniță până la doctorat. Elevii și studenții — împreună cu părinții lor — nu mai percep școala ca spațiu de formare intelectuală și civică, ci ca un serviciu plătit sau gratuit care trebuie să furnizeze note, diplome și rezultate „convenabile”. În oglindă, profesorii sunt transformați tot mai frecvent în prestatori de servicii educaționale, axați pe meditații, proiecte extracurriculare remunerate și tranzacții administrative. Evaluarea se negociază, nu se obține prin merit. Școala a încetat să mai fie un spațiu al meritului și al solidarității sociale devenind o rampă de consolidare a ierarhiilor false, în care privilegiul, conformismul și oportunismul iau locul competenței, cunoașterii și exigenței.
6. Dimensiunea socială: Pensiile speciale
Într-un stat clientelar, pensia nu mai este recompensa unei vieți de muncă, ci o formă de răsplată politică oferită celor care asigură stabilitatea sistemului din interior. În timp ce majoritatea pensionarilor supraviețuiesc la limita decenței, o minoritate selectă – parlamentari, magistrați, funcționari din instituții de forță – beneficiază de pensii speciale acordate după criterii netransparente, răsplătind statutul și loialitatea, nu contribuția. Aceste pensii, adesea cumulate cu salarii bugetare consistente, nu pot fi reformate tocmai pentru că beneficiarii lor sunt parte integrantă a clientelei care menține echilibrul sistemului. În loc să reflecte un principiu de justiție socială, pensiile devin instrumente de cointeresare și recompensă informală, altfel spus „mită legală”.
Notă. Este vorba de mentalitate, majoritate și structură sistemică nu generalizare. Sunt mulți, dar nu suficienți, cetățeni neclientelari în toate categoriile, ba chiar care înțeleg și condamnă injustiția socială din sistem, dar și ei, în parte, sunt incluși acestuia.
Cum pot fi implementate reforme de către un sistem care ar fi prima lui victimă? Într-un stat clientelar, reformele nu pot reuși tocmai pentru că ar lovi în rețeaua de protecție care asigură supraviețuirea elitei — și deci sunt sabotate din fașă, cosmetizate, inadaptate sau transformate în simulacru. Iar această realitate socială este bine cunoscută sau cel puțin intuită de majoritatea cetățenilor – însă aproape întotdeauna proiectată asupra celorlalți: alte clase, alte categorii, alte grupuri. Puțini își recunosc propriul loc în acest mecanism clientelar. Cert este că reformele vor fi sabotate sistematic din interior, la toate nivelurile și în toate breslele, tocmai pentru că ar submina rețelele de interese care asigură status quo-ul. În acest context, devine inteligibil apetitul aparent aberant crescând pentru partide radicale și lideri autoproclamați mesianici – personaje aflate adesea la granița dintre populism agresiv și patologii de personalitate, lipsite de morală, raționalitate sau valori autentice, dar abundând în lozinci naționaliste și promisiuni goale. Ceea ce este tragic de evident, dar obnubilat de valul de ură, frustrări și resentimente colective, este că odată ajunse la putere astfel de figuri nu vor schimba sistemul, ci îl vor reproduce în forme și mai distructive, înlocuind vechile privilegii cu altele, mai stridente, mai incompetente, mai toxice. Iar drumul pe care l-ar deschide acestea nu are cum să ducă spre reformă, ci spre prăbușire.
Într-un astfel de ecosistem social, speranța că reforma va fi rodul unei voințe conștiente și al unor calcule raționale este, în fond, o iluzie. Transformarea va veni, mai degrabă, ca o derivă evoluționistă socială: aleatorie, neplanificată și adesea irațională. Schimbarea nu se va produce pentru că românii și-o doresc sau o merită, ci pentru că mediul politico-economic global va impune mutații adaptive – unele distructive, altele, poate, salvatoare. Reforma nu va fi rezultatul unei alegeri colective raționale, sau măcar rezonabile, ci va fi o reacție la o presiune inevitabilă. Societatea se va transforma nu pentru că românii vor alege bine, ci pentru că realitatea o va forța să se schimbe – sau, în absența unei astfel de adaptări, ne vom afunda și mai adânc în declin.
3 - iulie - 2025
