Statul român modern nu s-a născut într-un context favorabil. Dimpotrivă. S-a născut într-o Europă tensionată, într-un spațiu aflat sub suzeranitate străină, fără independență politică și fără garanții reale de stabilitate. Tocmai de aceea, construcția lui rămâne una dintre cele mai clare dovezi că istoria nu este făcută doar de contexte, ci de hotărâri.
După 1848: ideea de stat nu dispare, ci se mută
Eșecul revoluțiilor de la 1848–1849 nu a însemnat abandonarea idealului național. Pentru mulți dintre liderii pașoptiști, a însemnat exilul. La Paris, Londra sau Bruxelles, oameni precum Ion C. Brătianu, Dimitrie Brătianu, Mihail Kogălniceanu au continuat să militeze pentru drepturile românilor și pentru unirea Principatelor.
Acești oameni au înțeles că lupta nu mai putea fi purtată doar în interiorul granițelor fragile ale Moldovei și Țării Românești. Problema românească trebuia făcută cunoscută în marile capitale europene. Prin memorii, intervenții și contacte politice directe, cauza unirii a ajuns pe agenda diplomatică a Europei, beneficiind mai ales de sprijinul împăratului Franței, Napoleon al III-lea, favorabil reorganizării politice a Europei Centrale și de Est.
Războiul Crimeii și șansa istorică a Principatelor
Momentul decisiv a fost creat de Războiul Crimeii (1853–1856), conflict între Rusia și Imperiul Otoman, în care turcii au fost sprijiniți de Franța și Anglia. Înfrângerea Rusiei a dus la Pacea de la Paris (1856) și la o schimbare importantă pentru Principate: înlăturarea protectoratului rus.
Moldova și Țara Românească rămâneau sub suzeranitate otomană, dar intrau sub garanția colectivă a marilor puteri, beneficiind de o anumită autonomie administrativă, de armată națională, libertate comercială și dreptul de a emite legi. Era un compromis, dar și o oportunitate.
Adunările ad-hoc: primul test al voinței politice
Pentru că marile puteri erau divizate în privința unirii, s-a decis consultarea populației prin Adunările ad-hoc de la Iași și București. Oficial, acestea aveau rol consultativ, dar în realitate au devenit un teren de confruntare politică dură.
În Moldova, caimacamul Nicolae Vogoride a falsificat alegerile pentru a introduce deputați antiunioniști. Frauda a fost descoperită, iar reacția a fost una fermă. Alexandru Ioan Cuza, aflat atunci în funcția de pârcălab, își dă demisia și face cunoscută situația consulatului francez de la Galați. Sub presiune internațională, alegerile se refac, iar unioniștii obțin majoritatea.
Adunările ad-hoc din ambele Principate adoptă rezoluții clare: unirea Moldovei cu Țara Românească, autonomia și garantarea colectivă de către marile puteri. Voința politică era exprimată fără echivoc.
Convenția de la Paris și depășirea compromisului
Prin Convenția de la Paris (1858), marile puteri recunoșteau dreptul la unire, dar într-o formă limitată: doi domnitori, două guverne, două capitale. Doar la Focșani funcționau instituții comune – Comisia Centrală și Curtea de Casație.
Românii nu au respins Convenția, dar au folosit inteligent cadrul ei. Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei la 5/17 ianuarie 1859, urmată de alegerea sa ca domn al Țării Românești la 24 ianuarie/5 februarie, a fost soluția care a transformat compromisul într-un fapt politic ireversibil.
Unirea se realiza, mai întâi, prin persoana domnitorului.
Domnia lui Cuza: de la simbol la construcție instituțională
Între 1859 și 1866, Alexandru Ioan Cuza nu s-a limitat la rolul simbolic al unirii. Prima sa preocupare a fost recunoașterea internațională deplină, obținută în 1861, când marile puteri au acceptat unirea deplină a Principatelor. La 11/23 decembrie 1861, Cuza proclama nașterea națiunii române.
Au urmat reformele. În primii ani s-au unificat administrația, armata, serviciile vamale, sistemul monetar și guvernele. În 1862 se formează primul guvern unic, iar Bucureștiul devine capitala statului.
Reformele care au schimbat structura statului
Secularizarea averilor mănăstirești din 1863 a fost una dintre cele mai curajoase măsuri. Statul a preluat averi uriașe aflate în mâini străine, consolidându-și baza economică.
În 1864, nemulțumit de blocajul parlamentar, Cuza dizolvă Adunarea și introduce Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris, care întărea puterea executivă și permitea realizarea reformelor. Tot atunci apare Senatul.
Reforma agrară din 1864 a desființat definitiv relațiile feudale. Peste 460.000 de familii de țărani au fost împroprietărite, iar șerbia a dispărut. Țăranul devenea liber și proprietar.
Codurile civil și penal, legea învățământului din 1864 (învățământ primar obligatoriu și gratuit), universitățile din Iași și București, înființarea CEC-ului – toate au pus bazele unui stat modern.
Prețul reformelor
Reformele lui Cuza au afectat interese puternice. Conservatori și liberali radicali s-au unit împotriva sa. În 11 februarie 1866, Cuza este forțat să abdice și pleacă în exil. Va muri în 1873, departe de țară.
Statul, însă, rămâne.
Unirea din 1859 și reformele lui Alexandru Ioan Cuza arată că statul român nu s-a construit întâmplător și nici ușor. El a fost rezultatul unor decizii ferme, luate într-un context internațional complicat, cu presiuni externe reale și cu opoziție internă puternică.
Privind spre prezent, lecția este simplă și greu de ignorat: instituțiile nu se consolidează prin declarații, iar reformele nu se realizează fără costuri politice. Cuza a plătit cu funcția pentru ceea ce a făcut, dar statul român a câștigat direcție, structură și stabilitate.
Întrebarea rămâne deschisă și incomodă: suntem astăzi dispuși să plătim același preț pentru ca statul să funcționeze cu adevărat?
Prof. Agafiței Daniela
