Atunci când Cuza a ajuns pe tronul Moldovei, nu era ca și cum venise dintr-o dată cu idei de la Paris sau Bologna de care nu mai auzise nimeni. Predecesorul său pe tron și pe linie ideologică, Grigore Alexandru Ghica, încercase să vorbească, și nu numai, cu biserica și boierimea moldoveană (practic una și aceeași) despre eliberarea robilor, despre reforma agrară, învățământ obligatoriu, școli, universități, îmbunătățirea condiției țăranilor, drumuri, poduri, bănci, tehnologie, ba chiar despre Unirea cu românii din Muntenia… lucruri care, pentru moldoveni, păreau niște glume de tot rahatul. Ca un exemplu, problema interzicerii sclaviei pe plantațiile bisericii a fost privită de clerul ortodox cu aceeași durere maximă în cur cu care sunt privite azi cererile părinților disperați să își scoată copiii de la ora de religie.
Pe principiul „mie ce îmi iese la faza asta”, biserica ortodoxă din Moldova a negociat niște despăgubiri pentru eliberarea sclavilor, a căror contravaloare ar fi putut finanța lesne primul program spațial din istorie, și i-ar fi trimis pe moldoveni pe Lună cu 100 de ani înaintea americanilor. Scoaterea Moldovei din paleoliticul inferior și catapultarea ei în modernism s-a dovedit însă o bătaie de cap mult prea mare, ilustrată sugestiv de glonțul pe care Ghica și l-a tras singur în tâmplă.
De aia, atunci când a venit Cuza pe tron, singurele legături cu matematica și astronomia ale Moldovei mai erau reprezentate strict de numărul de jupânese care ajungeau la orgasm cu domnitorul, precum și viteza cu care acesta putea pierde la cărți contravaloarea unui conac mărișor cu vie și livadă. Cuza știa însă ce pățiseră cei dinaintea lui, vezi cazul lui Ghica, șantajat și calomniat până a cedat psihic. Așa că era decis să tranșeze bărbătește problema bisericii și a feudalismului moldovean, rapid, eficient, exact cum ai scoate un furuncul pe cale chirurgicală.
La vremea aia, de iure, Moldova era condusă de un caimacam format din trei personaje unite de dragostea de moșie, în special aia personală. De facto, conducerea era în mâinile lui boier Sofronie Miclescu, un individ cu figură de valutist, așa cum ni-l arată tablourile contemporane, care ocupa funcția de mitropolit. Mult mai eficient decât ceilalți, onor` Miclescu putea coordona rapid și eficient masele analfabete de țărani prin agenții din teritoriu, aka preoții. De asta, atunci când a aflat de Cuza și Unirea Principatelor, Miclescu a ezitat dacă să ia partea clerului anti-unionist sau a unioniștilor care, de data asta, păreau să fie mult mai bine organizați și cu un susținător din umbră mult mai puternic decât până atunci.
Vulpoi trecut prin multe, Sofronie a aplicat tactica milenară a ortodoxiei românești. Mai exact, a așteptat să vadă cine câștigă, pentru a-și declara apoi dragostea nețărmurită, veșnica adeziune, precum și pentru a se înfige precum musca în curul calului la prezidiul câștigătorului, pentru poza victoriei. A refuzat să susțină Unirea într-o etapă inițială. Pe un principiu clerical ortodox ultra-cunoscut, a vrut să vadă ce are de câștigat, sau cât de mult își poate permite să piardă. Patriotism… ciuciu, interes… doldora. Ortodoxie, ce pretenții aveați? A realizat rapid că unioniștii erau prea puternici, așa că s-a dat de partea lor. Cum grețos spun azi publicațiile BOR: „a susținut cu toată ființa sa Unirea Principatelor”. Yeah, right!
Când și-a dat seama că Al. I. Cuza nutrește o ură viscerală față de practicile bisericești (pe deplin de înțeles de altfel), și că are de gând să lase biserica așa cum lăsase ea de când se știa pe toți enoriașii (adică în sapă de lemn), Sofronie a întors-o iar și a avut o tentativă de a mobiliza populația împotriva domnitorului. A sfârșit cu un șut în dos și a ajuns la mănăstirea Slatina, să vadă și el în premieră ce însemna abandonarea bunurilor lumești pe care o propovăduise prostimii pe toată durata mandatului său.
Cuza nu a rezistat însă nici el comploturilor boierimii feudale, susținută din umbră de cler, și a luat drumul exilului. Știm toți asta. Reforma agrară, ce însemna încheierea unui Ev Mediu care în Europa se terminase de 500 de ani, s-a dovedit mult prea mult pentru boierii care, pentru a pupa în dos masoneria, votaseră în unanimitate secularizarea averilor mănăstirești. Cuza, așa cum spuneam, nu anticipase nici el până unde putea merge rezistența și parșivenia seculară a boierimii și a bisericii ortodoxe în fața oricărei forme de emancipare.
Cu reforme care fuseseră puse în practică doar pe jumătate, cu un plan de modernizare și iluminare a moldovenilor care părea că se duce unde s-a dus și cel al lui Grigore Ghica, Cuza abdica și ieșea din scenă. Doar pentru ca azi, cu o nesimțire care frizează ștergerea istoriei prin metode sovietice, unii teologi să îl compare prin presă cu Ceaușescu. Aceiași teologi știrbi și mincinoși care ignoră cu bună știință faptul că Al. I. Cuza împroprietărise cu loturi de pământ peste 400.000 de familii de țărani, iar alte circa 60.000 primiseră loc de casă și de grădină. Totul din ceea ce deținuse până atunci biserica ortodoxă. Chiar, de ce niciuna dintre zecile de publicații BOR care au intoxicat internetul, nu menționează cifrele astea?
E o întrebare retorică, așa că, la final, vă las o povestioară care încă mai circula prin perioada interbelică, și care arată cultul care se construise în jurul lui Cuza încă din perioada în care era pe tron:
„Când Domnitorul Cuza s-a urcat pe tron, a rămas îngrozit de jafurile călugărilor ce-i momeau prin felurite meşteşuguri pe credincioşi ca să lase averile lor danii mănăstirilor. Călugării trăiau aici ca în paradis. Pivniţele erau pline de vinurile cele mai delicioase, arhondăriile cu mâncările cele mai alese. Ei formau un fel de stat în stat şi nimeni nu le putea cere vreo socoteală despre ceea ce făceau.
Erau fără nicio milă faţă de cei nevoiaşi. Când un călător înnopta pe drum şi se oprea la poarta unei mănăstiri ca să ceară mâncare şi adăpost, era izgonit cu cruzime. Acei care adunau averi, speculând naivitatea credincioşilor, erau de-o zgârcenie extraordinară faţă de nenorocitul călător care implora cu lacrimi în ochi găzduirea peste noapte sau un blid de mâncare.
Atunci, Cuza, deghizat în călător ostenit de drum, a bătut pe înserate la poarta unei mănăstiri, cerând găzduire. A fost refuzat și gonit de la poartă. Mânios, domnitorul s-a întors în fruntea unui corp de oaste, care aştepta tupilat într-o pădure din apropiere. Cuza mai adusese cu sine şi o ceată de pungaşi.
Tot alaiul intră în mănăstire. Domnitorul intră prin chilii şi înşfăcă pe fiecare călugăr de gât, scoţându-l afară şi introducând în locul lui un hoţ sau pungaş, însoţind această schimbare de persoane cu următoarele cuvinte: „Hoţi scot de aici şi tot hoţi introduc!”. Astfel, unele mănăstiri au fost transformate în temniţe. Cel mai cunoscut exemplu este Văcăreştiul”.
17 - septembrie - 2026
