Înainte de Rusalii cumpăr de la un vânzător stradal căpșuni. 11 lei kilogramul, o caserolă cu vârf, cântărită la un cântar de mână pe care mi-l bagă sub nas, ca să văd cele șase sute și ceva de grame, 7 lei. Întreb de cireșe, îmi zice că mâine. Îl știu din anii trecuți când venea și cu nevasta, ambii tineri și îmbrăcați modern, barbă tunsă la barber, unghii false făcute la salon. Ei zic că tot ce aduc e românesc, că sunt producători. Producătorii îi știu eu cum arată. Sunt puțin mai încolo, două-trei femei bătrâne, un moș, două găleți cu flori de grădină, câteva ouă, două peturi cu lapte, zarzavat. Ăștia tineri, cu stiva de cutii și lădițe cu tot ce este de sezon. Clandestinitate la toată lumea.
Ajung în cartierul meu, întreb la chioșc de cireșe. Îmi spune stăpâna afacerii că poate de luni. Erau prea scumpe și nu a adus. Dar are căpșuni. Zic că am luat. Zic și cât. Ea se uită la mine și zâmbește. Spune că la ea o casoletă ajunge cam 3,50 lei, că nu încap mai mult de 300 g. Scot casoleta cumpărată și i-o dau să o cântărească. 325 g. Cam la jumătate, nu, decât arătase cântarul samsarului?! Înghit în sec și plec.
Ieri era o coadă la același negustor, de credeai că dă pe degeaba.
Astăzi caut iar cireșe. Prețurile mai mari ca ieri, alaltăieri.
Vin iar în cartier și îmi amintesc de un magazin din mica fostă piață, unde într-o încăpere de cinci pe cinci se vinde orice, ca la supermarket. Aglomerația n-o mai amintesc. Văd cireșe pietroase, 25 lei kilogramul. Cer și eu o jumătate de kilogram. Îmi arată că mai are un sfert de lădiță de altă categorie, 40 lei. Rămân la cele de 25. Pune vânzătoarea o pungă pe cântar și tot pune cireșe. Cântarul afișa. Văd că sunt puțin peste 400 g. Mai adaugă două-trei, cântarul arată peste 600. Mă uit la el prostită. Neatins, scade ca la numărătoarea inversă. Mai scoate vânzătoarea câteva, cântarul își vedea de treabă, sare în sus, apoi numără invers. O întreb, ce fel de cântar e ăsta? Neatins, el își modifica afișajul. Dă Dumnezeu și se stabilizează la 502 g. Spun că plătesc cu cardul și atunci ea mototolește bonul și îl aruncă sub tejghea. Nu se poate plăti cu cardul, marfa nu a fost recepționată. Zic că nu mai iau nimic, păcat de timpul pierdut. Patronul era pe acolo, avea o treabă cu nasul într-un frigider. Nicio emoție.
Și acum, recurs la vorbele de duh ale acestui popor paradoxal. Hoții strigă hoții.
Noi toți conjugăm verbul a fura.
Populația se revoltă față de hoția de la vârf. Pentru hoția proprie, de la mijloc, de la coadă, de pretutindeni, nimeni nu zice nimic. Este endemică, definitorie, aproape axiomatică. Nu se pune, nu se spune, nu se pedepsește. Trăiești cu ea, o bați pe umăr, o ajuți să crească.
11 - iunie - 2025
