Trăim vremuri absurde în care estetica urâtului și poluarea fonică sunt ridicate la rang de geniu creativ. Este de-a dreptul halucinant cum aceeași categorie de public, care ieri îl venera orbește pe Nicușor ca salvator și manager providențial, s-a transformat subit, peste noapte, într-o elită de „critici de artă”.
Aceiași oameni care nu pot gestiona critic realitatea imediată ne explică acum, cu o aroganță academică, de ce urletul și haosul de pe scena de la Eurovision reprezintă o capodoperă de neatins. Această dublă măsură arată că nu valoarea piesei contează pentru ei, ci alinierea la o modă ideologică și la un trend de validare colectivă.
Prestația Alexandrei Căpitănescu nu a fost muzică; a fost zgomot pur, o agresiune acustică mascată sub eticheta convenabilă a „rockului alternativ” sau a „avangardei”.
Am asistat la un spectacol dominat de o coregrafie haotică, convulsivă și încărcată de o agresivitate vizuală gratuită, unde linia melodică a fost complet sacrificată în favoarea circului de scenă și a trupelor de dansatori.
Eurovisionul pe care îl știam noi, cel centrat pe compoziție, pe acorduri clare, pe voce curată și pe armonie, a fost îngropat definitiv sub straturi de machiaj strident și zgomot de fond.
Ambalajul a înlocuit conținutul, iar contorsiunile scenice au luat locul talentului interpretativ adevărat. Când o piesă nu mai poate fi ascultată la radio fără ecran, înseamnă că nu mai vorbim despre un act muzical, ci despre o simplă manipulare vizuală.
Rătăcirea acestei mase de aplaudaci de serviciu ne aduce aminte de avertismentul profetic din Isaia 5:20: „Vai de cei ce numesc răul bine și binele rău, care spun întunericului lumină și luminii întuneric, care socotesc amarul dulce și dulcele amar!”
Exact asta vedem astăzi în spațiul public românesc. Degradarea culturală este aclamată ca progres, iar dizarmonia evidentă este numită „artă electrizantă”.
Acești „critici” de ocazie se prefac că nu văd lipsa de tehnică vocală, acoperită strident de instrumentarul dat la maximum și de țipete interpretate greșit ca fiind „emoție brută”. Când publicul își pierde busola și nu mai poate distinge o melodie adevărată de un simplu zgomot de scenă, calificarea în finală nu mai este un motiv de mândrie națională, ci o dovadă clară a declinului calitativ global și a triumfului marketingului agresiv asupra culturii autentice.
21 - mai - 2026
