Pe lângă pierderea unei jumătăți de pensie mizere, din care poetul trăia la limită, era constrâns, prin procesul deschis de Casa de Pensii, să restituie echivalentul a patru jumătăți de pensie. Învinuirea care i se aducea era aceeași cu a mea și a altor douzeci de scrritori excluși de N. Manolescu, prin Comisia de monitorizare și excludere, și anume așa-zisul delict de opinie, prin care nu se permite membrilor USR să aibă obiecții, de indiferent ce natură, asupra conducerii respectivei instituții.
Drama lui Valeriu Mircea Popa dă seama de drama scriitorului român de azi, un specimen pe cale de dispariție, față de care instituții precum USR fac tot ce le stă în putință pentru a-l extermina. Această dramă s-a acutizat când, în urma unui atac cerebral, poetul n-a mai putut să vorbească. L-am sunat atunci, iarăși, ca să-l asigur de compasiunea și susținerea mea. Preț de un sfert d eoră, printr-un discurs ilizibil, care a făcut să-mi dea lacrimile, Valeriu Mircea Popa mi-a spus că mă consideră printre cei mai buni prieteni ai lui.
Au urmat câteva lecturi publice și lansarea antologiei „Mojar”, apărute la editura Hyperliteratura, în care prietenii și cunoscătorii de poezie au putut redescoperi marele poet care este Valeriu Mircea Popa.
Am auzit că, mai apoi, Valeriu Mircea Popa ar fi fost reprimit în USR, poate datorită unor mustrări de conștiință încercate de N. Manolescu. N-a durat însă niciun an de la zvonul acelei reprimiri și Valeriu Mircea Popa s-a dus la cele veșnice.
Dumnezeu să-l ierte și să ne ierte pe toți, dar nu pot să nu leg dispariția acestui mare poet și spirit integru de grupul infracțional organizat care conduce Uniunea Scriitorilor din România fără niciun fel de empatie față de scriitori și literatură.
S-a dus la cele veșnice și Doamna Aurora Cornu, o mare prietenă care, de-a lungul ultimilor douăzeci de ani m-a ajutat când mi-a fost mai greu. Venea de la Paris la București ca să vadă scriitori și să-i ajute cu bani, în virtutea unei nostalgii și empatii față de mediile în care s-a format ca poetă, prozatoare, romancieră. Am scris despre ea câteva rânduri în presa literară și am încercat să o impun cu un roman de excepție, „Fuga spre centru”, la editura Cartea românească, prima editură apărută în România, reînființată în anii 70 sub directoratul lui Marin Preda, primul soț al doamnei Cornu.
Am rămas cu regretul de a nu fi reușit să o impun, ceea ce a confirmat faptul că editorii de azi sunt mai dezinteresați de literatura adevărată și decât cei din vremea comunismului.
Tristețe și, de acum, regrete eterne, lăsând în urmă întâlnirile și discuțiile noastre de la București, de la Mănăstirea ctitorită de ea în comuna Cornu, și de la Paris.
Dumnezeu să te aibă în pază, Doamnă Aurora!
19 - august - 2025
