Știți fabrica aia de țevi de la Roman, fostă Petrotub? Nu? Normal. Noi aflăm de fabrici doar când nu mai sunt ale noastre. Nu vorbim de o fabrică oarecare. La Roman se produceau țevi din oțel fără sudură, folosite în industria petrolieră, de gaze și în infrastructură, adică exact genul de producție grea care contează într-o economie.
Ei bine, dacă n-ați aflat, a cumpărat-o un grup ucrainean, controlat de un miliardar. Da, ați auzit bine.
Sună ironic, nu? Noi strângem cureaua, plătim taxe tot mai mari, îi „ajutăm” pe ucraineni cu bani, cu pachete, cu tot ce se poate… iar între timp, ei vin și cumpără bucăți din industria noastră.
Da, miliardar. Nu un ONG, nu voluntari, nu „săracii de ei”.
Sună puțin ironic? Stați să vedeți partea bună. Noi plătim taxe din ce în ce mai mari, prețuri mai mari, „solidaritate”, „efort comun”, „sprijin”.
Ei vin și cumpără active industriale la noi, pe bani reali, nu pe discursuri.
Și acum vine întrebarea aia care doare și pe care nu o pune nimeni: dacă noi suntem ăia care „ajută”, de ce nu suntem și ăia care cumpără?
Cum am ajuns să fim doar piață de desfacere și sursă de bani, dar nu și jucători?
Nu, nu ne-a luat nimeni fabrica cu forța. A fost vândută, frumos, legal, cu aprobări. Dar tocmai asta e problema: că pentru noi e normal.
Ne-am obișnuit să pierdem și să dăm din umeri.Ne-am obișnuit să ni se spună că „așa e economia”.Ne-am obișnuit să nu mai avem nimic de spus.
Și între timp, alții nu stau la povești.
Cumpără, extind, investesc, joacă la nivel mare.
Noi? Noi parcă jucăm într-un film mut.
Ăsta e adevărul care enervează: noi nu mai producem nimic, iar ce a mai rămas vindem.
Dar liniștiți-vă… important e că avem sloganuri bune.
Angelica Alexe
8 - aprilie - 2026

