Pe 14 iunie 1990 am sosit în București din provincie. Oastea posomorâtă a minerilor curgea sumbră și amenințătoare dinspre gară. Bulevardul părea un râu cenușiu și urât care își ieșise din matcă.
Orașul clocotea. Piața Universității era pacificată. Vitrinele Facultății de Geologie fuseseră făcute una cu pământul. Rocile și mineralele nimeriseră în stradă.
Camioane pline de mineri duduiau dinspre Piața Rosetti și se răsfirau în intersecția de la Universitate. Oamenii de bine îi aplaudau frenetic. Un ortac a fluturat bâta pe deasupra capului în semn de răspuns la ovații. Am urlat din fundul bojocilor, barbarilor!
Primele care m-au lovit au fost femeile. Am luat zeci de poșete în cap. O bătrânică cu pălărie albă mi-a înfipt vârful umbrelei în mărul lui Adam. Apoi a venit rândul bărbaților.
Doi m-au ținut de mâini, și ceilalți stăteau la coadă să-mi împartă pumni în ochi și în gură. Unul zglobiu ca un țipar a zis, dați-vă la o parte, acum e rândul meu.
M-a izbit cu talpa piciorului în piept. Era lovitura frontală mae-geri din karate, pălitura copitei de cal. M-am cutremurat și am amețit. M-am trezit înghesuit într-o mașină, în drum spre Poliția Capitalei.
La subsol, apa ardea și incendiul cuprinsese dosarele din fișetele metalice. Un polițist în civil se chinuia să stingă focul. Era singur. Avea mâinile arse.
M-a întrebat ce-am făcut. I-am povestit. Mi-a zis că o să mă scoată prin garaje în Lipscani, pe partea cu magazinul Victoria. Mi-a zis să mă feresc, că am ochii vineți, și risc să fiu iarăși umflat și dus la poliție.
Oamenii de bine sunt specia dominantă în istoria patriei. Ei aclamă ghioaga, sărută mâna care i-a jefuit și violat nevestele, ling icoana celui mai iubit fiu al poporului, pupă poala magistratului de la CCR care i-au anulat alegerile. Defecți sunt doar cei care țin partea celor jefuiți și a femeilor violate.
La revoluție, oamenii de bine au stat în casă. În stradă au ieșit doar defecții. Armata română a împușcat civili. Ca în 1907 și 1933, ca în Basarabia, Transnistria și Ucraina în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, ca în 1945, 1946, ca în timpul colectivizării, ca în iunie 1990, și probabil că ar face-o oricând, dacă va primi ordin.
La revoluție, oamenii de bine au așteptat ascunși după perdele semnalul aplauzelor. Dacă Ceaușescu nu cădea, îl ovaționau frenetic și îi mulțumeau fierbinte că i-a lichidat pe defecți.
Avem o armată eroică. Exact ca IDF, care a câștigat toate războaiele împotriva civililor, în Gaza, Cisiordania, Liban, Siria, Irak și Iran. Seamănă perfect. Sunt din același film. IDF este vedeta aplaudată astăzi a oamenilor de bine.
În sondajele de încredere, armata care și-a lichidat civilii este pe primul loc. Chiar dacă toate statele vor întrerupe relațiile cu Israelul, România va continua să trimită arme guvernului Netanyahu.
Solidaritatea oamenilor de bine din cele două state face posibilă minunea aplaudării distrugerii Iranului. Nu au nicio dilemă, nu simt nicio emoție, n-au pic de empatie.
Citiți comentariile oamenilor de bine, la postarea mea de ieri, despre obiectivele civile distruse în Iran de cea mai morală armată din lume. Veți înțelege de ce aceia care justifică distrugerea Iranului, sunt aceiași care au justificat gloanțele eroicei armate române împotriva civililor, de-a lungul istoriei patriei.
––-
Sydney Curnow Vosper, Salem (Diavolul stă în detalii), Lady Lever Art Gallery, Port Sunlight
18 - aprilie - 2026
