Parcă cineva le aranjează cu mâna.
De fiecare dată, înainte de alegeri, apare același scenariu:
mass-media( care e controlată in totalitate de Servicii) scoate în față „salvatorul”. Omul providențial. Fără de care „se prăbușește țara”.
A fost Ion Iliescu – „garantul stabilității”, omul fără de care ni se spunea că România nu poate exista.
A fost Emil Constantinescu – profesorul respectat, imaginea intelectualului care urma să repare tot.
A fost Traian Băsescu – comandantul „puternic”, liderul dur, prezentat ca singurul capabil să țină direcția.
A fost Klaus Iohannis – profesorul „serios”, dar cu o prezență publică tot mai rigidă și un discurs tot mai sărac.
De fiecare dată, același mecanism: ridicat în slăvi, împachetat frumos, vândut ca soluția salvatoare.
Și apoi, inevitabil, același final:
după ce ajung la putere, sunt transformați treptat în „inamicul public nr. 1” de mass-media.
Devine legitim să fie urâți.
Pentru că trebuie pregătit terenul pentru următorul „salvator”.
Un ciclu perfect.
În ultimii ani, aproape nimeni nu mai votează pentru un candidat, pentru calitățile lui.
Se votează cu ură împotriva celuilalt.
De ce?
Pentru că exact așa a fost construit mecanismul: nu alegi ceva, ci respingi ceva.
Acum 3 ani, nimeni nu auzise de Péter Magyar.
Și totuși, apare exact la momentul potrivit, din „neant”, iar lumea votează masiv, nu pentru el, ci împotriva lui Viktor Orbán, care, indiferent dacă îți place sau nu, a dus o politică asumată și la vedere.
Același tipar se vede peste tot în Europa.
În Germania, zeci de manifestații sunt construite pe ură împotriva AfD. In Franța la fel.
În România, la fel:
au fost fluvii de ură împotriva lui Klaus Iohannis, pentru a face loc altui „salvator”.
Iar împotriva opoziției reale s-au revărsat aceleași valuri de ură: George Simion și Călin Georgescu.
Iar rezultatul? Habemus Muciferum!
Nu mai contează cine e mai capabil. Contează cine e mai demonizat.
Paradoxul este și mai mare:
Călin Georgescu, fără să fi condus nici măcar o zi România, rămâne ținta unui val constant de ură.
În schimb, cei care sunt la putere și iau deciziile reale par să beneficieze de o inexplicabilă indulgență.
Concluzia e simplă și incomodă:
nu mai trăim într-o cultură a alegerii raționale,
ci într-una a reacției emoționale.
Votul nu mai este o alegere.
Este o descărcare de ură.
Iar când ura decide, fiecare lider devine, la rândul lui, un sacrificat… iar cei care plătesc, de fiecare dată, suntem noi.
18 - aprilie - 2026
