n. 27 iulie 1921, Mihăileni, Bălți, Basarabia – d. 7 septembrie 2002, Tübingen, Germania
Din Mihăileni, un sat de câteva sute de suflete din Basarabia, fiul unui om simplu care în a treia zi după ultimatumul sovietic din iunie 1940 i-a spus fiului: tu nu poți rămâne aici, trebuie să pleci în lume, deși aceasta ne doare pe toți. Dacă rămânea, spunea el însuși mai târziu, ar fi fost astăzi un Evgheni Ivanovici sau i-ar fi albit oasele prin Siberia. A plecat cu un vis de copil — să ajungă să îi învețe carte pe nemți. A ajuns. A fondat prima școală lingvistică din America de Sud la Montevideo. A fondat Școala Lingvistică de la Tübingen. Cunoștea aproximativ treizeci de limbi și scria și vorbea în unsprezece. A publicat peste cincizeci de cărți și sute de articole în italiană, spaniolă, franceză, germană și engleză. A primit Doctor Honoris Causa de la aproape cincizeci de universități din toată lumea. Un om de știință japonez scria în 1981 că Coșeriu va fi, probabil, un Copernic pentru lingvistica secolului XX. A murit la Tübingen cu Mihăilenii în inimă.
Tatăl lui Eugen Coșeriu l-a trimis din Basarabia cu trei zile după ce trupele sovietice intraseră în provincie. Nu era o decizie ușoară — era un salt în neant, cum o descria el însuși mai târziu. Dar tatăl înțelesese ceva esențial: un băiat atât de înzestrat, lăsat sub ocupație sovietică, nu putea supraviețui ca el însuși. Trebuia să plece.
A plecat la Iași, unde era deja înscris la Facultatea de Litere și Filosofie. A obținut o bursă a Institutului Italian de Cultură și a plecat în Italia în 1940. A susținut doctoratul în filologie la Universitatea La Sapienza din Roma în 1944, cu o teză despre influența Chanson de geste asupra poeziei populare slave. Și-a susținut al doilea doctorat, în filozofie, la Universitatea din Milano în 1949. Vorbea deja italiană, spaniolă, franceză, germană, latină, greacă, portugheză și alte câteva limbi cu o fluență pe care profesorii săi o descriau ca fenomenală.
În 1950 a acceptat o poziție la Universitatea Republicii din Montevideo, Uruguay. Un continent nou, o limbă pe care o cunoștea perfect, o școală lingvistică de construit de la zero. A construit-o. Timp de opt ani, la Montevideo, a pus bazele lingvisticii integrale — un sistem teoretic care depășea limitele asociate cu studiul izolat al aspectelor individuale ale limbii și le unifica într-o abordare coherentă, capabilă să explice limbajul ca fenomen uman complet. A criticat și completat teoria lui Ferdinand de Saussure, s-a întors la Aristotel, Hegel și Wilhelm von Humboldt pentru a găsi fundamente mai solide pentru știința limbii. Lucrările publicate în această perioadă au circulat rapid în cercurile lingvistice europene și americane.
Din 1963 a ocupat catedra de Lingvistică Romanică la Universitatea din Tübingen, Germania — una dintre cele mai prestigioase universități germane. A rămas acolo până la pensionare, în 1991. La Tübingen a format generații de lingviști care au răspândit ideile lui în toată Europa și în toată lumea. Peste jumătate din cei mai cunoscuți romaniști germani sunt elevii lui. A creat Școala Lingvistică de la Tübingen — un centru de excelență care i-a supraviețuit și care continuă să lucreze pe fundațiile pe care el le pusese.
A prezidat Societatea Lingvistică Europeană în 1969-1970. Lucrările lui au fost traduse în japoneză, chineză, arabă, greacă, finlandeză, rusă, georgiană, coreeană, cehă, bulgară și alte limbi. Un profesor japonez, Takashi Kamei, fondase la Tokyo în anii 1980 cel mai ambițios proiect de traducere a operei lui Coșeriu realizat vreodată — un proiect de mai mulți volume, pentru o cultură care nu vorbea niciuna din limbile în care publicase el.
Nu a uitat niciodată că era român. A spus mereu că rămâne ceea ce este — român, chiar român basarabean, chiar dacă s-a integrat în cultura italiană sau germană. Că a umblat prin lume cu Mihăilenii în inimă, cu Bălții în inimă, cu Basarabia în inimă, cu Iașii în inimă, cu România și cu limba română în inimă. Că nu a plecat niciodată din Mihăileni, ci numai s-a ridicat deasupra lor la o înălțime destul de mare ca să poată îmbrățișa Universul.
S-a opus cu fermitate teoriei limbii moldovenești — teorie promovată politic de autoritățile de la Chișinău după independența Republicii Moldova. A declarat public și argumentat riguros că a promova sub orice formă o limbă moldovenească, deosebită de limba română, este din punct de vedere strict lingvistic ori o greșeală naivă, ori o fraudă științifică. Că granițele politice nu au coincis și nici nu pot coincide cu cele lingvistice. Că două sau trei cuvinte rostite altfel la Chișinău decât la București nu îndreptățesc pe nimeni să afirme că e vorba de altă limbă.
A revenit în România și în Moldova după 1989 — după mai bine de cincizeci de ani. La Bălți și la Mihăileni s-a întors cu lacrimi. La Chișinău, cu câteva ore înainte de o ceremonie la care trebuia să primească Doctor Honoris Causa, ambasadorul român a trebuit să amenințe că vor zbura funcționari din posturi dacă nu i se rezolva viza în aceeași zi. A primit-o în seara aceea. A doua zi, la ceremonie, era apleucat la o măsuță din hotel, la ora zece noaptea, după o zi lungă la Bălți și Mihăileni, notând impresii într-un carnețel, cu ochii strălucitori de bucurie — nu somnoros, ci viu.
A murit pe 7 septembrie 2002 la Tübingen, la optzeci și unu de ani. Lumea lingvisticii mondiale a anunțat pierderea. România și Moldova au anunțat-o mai târziu, cu mai puțin zgomot.
Visul de copil din Mihăileni — să îi învețe carte pe nemți — fusese realizat. Și nu numai pe nemți.
30 - aprilie - 2026
