Tânăra din fața noastră era o puștoaică foarte simpatică și tare vorbăreață. Nu părea să fi împlinit 20 de ani. Avea ochii albaștri exact cum era și cerul deasupra Arenei Naționale.
Am întrebat-o dacă pot să-i fac o poză cu fularul. Mi-a răspuns bucuroasă că da.
Pe fular scria ”să nu-i uiți pe ai tăi”.
Am observat că mulți ucraineni aveau acel fular. Se pozau, își făceau selfie-uri cu el pe Arena noastră Națională.
Înțeleg că e o vorbă pe care o spune Max Korj, artistul care urma să cânte.
Concertul rapperului belarus nu începea, așa că am avut timp să discutăm un pic.
Tânăra era extrem de curioasă și mi-am dat seama că îi place să discute cu noi. Așa că am început să o întreb una alta.
Cu cât povestea mai mult, cu atât își dezvăluia personalitatea. Era o fetiță dulce, zâmbitoare, cu ochii visători și foarte amabilă. Genul de copil educat, bine crescut.
Vă scriu despre asta și am un flashback cu ce-mi povestea mama în copilărie. Acum mulți ani s-a dus cu trenul până în Harkov, în vizită la unchiul meu.
Pe vremuri, să călătorești cu trenul prin Ucraina sovietică era foarte dificil.
Vagoanele erau foarte înghesuite, foarte aglomerate. Nu avea loc om lângă om. Mama a venit uimită acasă.
Spunea că în ciuda aglomerației, mereu se găsea câte o ucraineancă să-i spună: cідайте біля мене, adică, așezați-vă lângă mine.
Și stăteau așa, una lângă alta, o ucraineană și o româncă, două străine înghesuite pe o banchetă de tren sovietic.
Dar să revenim la concert.
Fetița din fața mea era foarte uimită că eram din București și vorbeam rusește. I-am explicat de ce, dar a rămas la fel de uimită.
Am întrebat-o mai multe despre ea, ne-a spus că este ucraineancă, dar… a fost întreruptă. S-a întors prietena ei, așa că ne-a prezentat-o. Erau două tinere ucrainence, foarte frumoase și foarte amabile.
Când ne-au povestit de unde au venit la București, a fost rândul meu să fiu uimit.
Cele două tinere veneau tocmai din Dnipro.
Pentru cine nu știe, Dnipro este un oraș ucrainean de pe malul râului Nipru, foarte aproape de front. Orașul Dnipro este atacat frecvent de drone. Orice ieșire din casă este o loterie a vieții și morții.
Așadar, din acel oraș veneau cele două tinere ucrainence. Am întrebat-o pe fata cu fular dacă sunt și tineri ruși la concert. Mi-a spus că sigur sunt, dar ea nu vrea să bage prea mult în seamă acest aspect.
Cu o maturitate care a durut mi-a spus că ea vrea să vadă în oameni tot ce e bun și ce e frumos, dacă omul este bun, atunci vorbește cu el.
”Am venit aici să ne distrăm, vrem să fim buni unii cu alții, chiar dacă e război”, mi-a zis asta și m-au cutremurat cuvintele ei.
Știți, prieteni, tinerețea nu are timp de război, tinerețea vrea să trăiască acum, astăzi, aici, să se distreze, să cânte, să se bucure, să simtă viața din plin.
Știu că mulți sunt șocați că tinerii ucraineni se pot distra când e război la ei în țară, când oamenii mor pe front cu nemiluita. Cum este posibil așa ceva, se întreabă ei?
Ucrainenii pe care i-am întrebat despre asta mi-au spus mereu că pentru ei viața merge înainte, la fel și distracția. Ei vor să trăiască în ciuda războiului. E felul lor de a rezista. De a arăta Kremlinului că nu pot fi distruși.
Confirmarea acestei stări de spirit era acolo, chiar în fața mea. O ucraineancă vorbitoare de rusă, a venit la un concert în București, la un rapper belarus, fugit de la el din țară. Tânăra se distra fiind conștientă că la un metru distanță putea fi un tânăr rus, care venise fix cu același scop la București. Să se distreze cât e tânăr.
Când a ieșit pe scenă rapperul Max Korj, când au sărit artificiile în aer, când toți au scos telefoanele să filmeze, m-am uitat la tânăra cu fular din fața mea. Își ștergea lacrimile.
Plângea!
Asta este povestea tinerei cu fular. Părerile, ca de obicei, vă aparțin.
28 - mai - 2026
