Aveam 24 de ani la Revoluție. Eram la vârsta la care viața ar trebui să explodeze de posibilități, dar am trăit-o printre cozi, frig și frica de a nu spune ce gândești nici măcar în propria bucătărie.
Am prins o fărâmă din acea „bunăstare” comunistă de fațadă a anilor ’70, dar am resimțit din plin prăbușirea sângeroasă a anilor ’80.
Astăzi, mă uit cu o amărăciune greu de descris la armata de peste 4,5 milioane de pensionari care plâng după „Epoca de Aur”.
Să fim sinceri: majoritatea celor care poartă încă azi cu mândrie căciula de astrahan sau nutria oribilă care mirosea hoit asezonată cu haina Alain Delon și se plâng de capitalism trăiesc în acele blocuri comuniste primite de la stat.
Într-o piață concurențială reală, în care România nu are nicio șansă cu variantele de populism ieftin „hauristo-șoșochist”, acești oameni ar fi fost astăzi chiriași la periferia societății.
Stau în proprietăți pe care le-au cumpărat pe nimic după ’90, dar blestemă sistemul care le-a dat libertatea de a alege.
Nostalgia este o boală a memoriei care șterge mizeria și lasă doar parfumul tinereții pierdute.
Dar haideți să ne amintim adevărul, fără filtre:
Meniul „de lux”: „Ghearele de pui” (celebrele tacâmuri), peștele congelat plin de gheață și rația de unt care se termina mereu înainte să ajungi la rând.
Programul TV: Cele 2 ore de emisie pe zi, dintre care 90 de minute erau ode dedicate „Geniului din Carpați”.
Supraviețuirea prin „pila de la țară”: La oraș se murea de foame dacă nu aveai „infrastructura” rudelor de la sat care trimiteau porcul cu trenul sau cu portbagajul de Dacia 1300.
La țară, infrastructura era zero, dar pământul încă mai hrănea disperarea urbană.
Teroarea cotidiană: Aparatul represiv constant, cozile la lapte de la 3 dimineața și umilința de a circula agățat pe scările autobuzelor care miroseau a motorină arsă, în timp ce pe lângă noi treceau mândre limuzinele Volga sau ARO-urile Miliției.
Nu doar talpa țării este de vină. Avem o întreagă clasă de „intelectuali” care au fost mufați la țâța statului atunci și au rămas la fel și azi.
Edituri preluate prin prietenii dubioase la ministere, oameni care au pupat ghiulul sistemului și care acum ne predau lecții de moralitate de pe ecranele televizoarelor, girând aceleași structuri de putere.
Radiografia succesului în România post-decembristă este, de fapt, o telenovelă de prost gust.
Mulți dintre cei care se bat azi în piept cu „patriotismul” și-au clădit imperiile pe niște fundații putrede.
Schema a fost simplă și eficientă: el, fiul unui judecător sau avocat comunist uns cu toate alifiile sistemului represiv ea, o „țărăncuță” cu picioare lungi și, mai important, cu niște hectare de pământ moștenite prin zone unde ulterior au răsărit platformele multinaționalelor gigant.
Au vândut pământul strămoșesc pe milioane de euro acelor „capitaliști răi” pe care azi îi înfierează la televizor, transformându-se peste noapte în „prosperi oameni de afaceri”.
Dar banii nu cumpără și clasa. Acești indivizi, proptiți de ani de zile prin consilii de administrație dubioase – grație unor clici locale și a sângelui albastru-comunist care le curge prin vene – sunt o glumă proastă până în momentul în care deschid gura.
Din punct de vedere antropologic, acest politruc este produsul perfect al oazelor de putere locală.
El nu s-a ridicat prin viziune, meritocrație sau virtuți intelectuale, ci printr-un sistem laborios de microtranzacții sociale și trafic de influență la firul ierbii.
Cariera lui este o pânză de păianjen țesută meticulos din favoruri mici, cumetrii strategic plasate și numere de telefon salvate cu steluță la rubrica „pe cine știi unde trebuie”:
La ANAF: Cunoaște exact inspectorul care trebuie să închidă ochii la controalele de rutină sau să trimită descinderi preventive la firma competitorului local care refuză să cotizeze.
La Poliție și Servicii: Se afișează la șprituri festive cu vreun șef de inspectorat sau cadru local, asigurându-și spatele și imunitatea la orice abatere de pe drumurile publice.
La RAR și Finanțe Locale: Rezolvă din trei telefoane înmatricularea rapidă a bolizilor cumpărați pe firmă, scutirile de taxe și omologările pentru toate parangheliile de familie.
Această birocrație paralelă funcționează ca o monedă de schimb tribală: o navetă de vin dată unde trebuie, o masă de protocol plătită din bugetul public, un job călduț creat peste noapte pentru fiul sau nepoata vreunui director de instituție de control.
Politrucul nu conduce o comunitate, ci o administrează ca pe o moșie feudală în care totul se negociază, iar legea devine opțională pentru cine are contactul potrivit.
Tragedia acestui model este că determina indirect un analfabetism funcțional instituționalizat.
Când ajunge în fața unei camere de filmat sau la o masă de negociere la nivel european, costumul de firmă nu reușește să ascundă golul de fond.
Rămâne doar imaginea ridicolă a unui baron local care se crede tehnocrat, dar care continuă să aplice la nivel național exact aceleași manevre de bodegă de provincie care l-au consacrat.
Atunci, orice urmă de poleială europeană dispare. Dialogul sucombă subit, iar aerul se umple de accente și reflexe care încă miros a brânză de burduf și a aroganță de milițian de modă veche.
Ei nu vor progres, ei vor control. De aceea, această masă de peste 4,5 milioane de pensionari, împreună cu „elitele” mufate la buget, aleg constant varianta sigură: PSD-ul sau, mai nou, derivatele zgomotoase și periculoase ale haurismului dungat și șoșochist.
Acești oameni se tem de o piață concurențială reală. Se tem de digitalizare, de transparență și de meritocrație.
Ei preferă blocurile comuniste și „siguranța” unei dictaturi mascate, pentru că într-o lume normală, fără proptelele clicii locale, n-ar fi capabili să gestioneze nici măcar o scară de bloc.
Ne uităm azi la o Românie care nu are nicio șansă atâta timp cât este condusă de acest hibrid toxic: nostalgia astrahanului combinată cu lăcomia CA-urilor dubioase.
Suntem sclavii unei categorii care a învățat să fure în capitalism folosind metodele securiste de pe timpuri.
Astăzi, privesc cu un dezgust profund cum nostalgia după căciula de astrahan și nutria Alain Delon se împletește grotesc cu parvenitismul celor care au călcat pe cadavre ca să ajungă în vârful lanțului trofic.
Există o ironie atât de amară în România de azi, încât îți lasă un gust de fier în gură.
Această „masă critică” de pensionari, care de trei decenii încoace blochează orice tentativă de reformă reală, trăiește, paradoxal, incomparabil mai bine decât ar fi visat vreodată în „paradisul” lor socialist.
Dar, în loc de recunoștință, primim același vot plin de ură și aceeași nostalgie după sârma ghimpată.
Este fascinant să-i privești cum înfierează Occidentul în timp ce profită de fiecare fărâmă de civilizație adusă de el.
Acești oameni, care n-au contribuit cu nimic la construcția unei economii de piață, sunt astăzi marii consumatori ai beneficiilor europene:
De la 2 ore la 100 de canale: Se plâng de „valorile străine”, dar stau cu telecomanda în mână și navighează prin 100 de posturi TV, uitând că pe vremea „Geniului” se uitau la purici și la ode deșănțate timp de 120 de minute pe zi.
Pașaportul din sertar: Au libertatea de a călători, un drept pentru care în ’80 se murea la graniță, dar ei aleg să folosească această deschidere doar pentru a trimite copiii la muncă „în afară”, ca apoi să-i blesteme că „au uitat de tradiții”.
Asfaltul „haurist”: Merg pe șosele mai bune, reabilitate cu miliarde de euro de la UE (acea Uniune pe care o înjură la fiecare colț de stradă), în timp ce votează cu cei care au lăsat infrastructura țării la nivelul anului 1950.
Cea mai mare ipocrizie se vede în confortul casei. Mulți dintre acești nostalgici au abandonat sobele cu lemne, fumul înecăcios și cocenii de porumb folosiți pe post de combustibil pentru tehnologii moderne de încălzire.
S-au rărit (e drept, prea încet) toaletele din fundul curții, au apă la discreție și mâncare cât pentru zece vieți față de rația de jumătate de pâine de pe timpuri.
Și totuși, cu burta plină de produse din import și cu casa încălzită prin gazul „imperialist”, ei merg la vot și aleg constant stagnarea.
Aleg aceleași clici locale, aceleași mariaje de conjunctură între fiii de judecători comuniști și moștenitoarele de terenuri vândute multinaționalelor.
Această masă de manevră trăiește într-o Românie pe care a încercat din răsputeri să o blocheze.
Dacă ar fi fost după votul lor, am fi fost și azi o gubernie izolată, mâncând tot tacâmuri de pui și bătându-ne pe o sticlă de lapte la 3 dimineața.
Trăiesc enorm de bine într-un sistem pe care îl urăsc instinctiv pentru că îi obligă să fie responsabili, preferând în schimb „căldurica” statului tătic care le dă o pomană înainte de alegeri.
Este o generație care a primit totul de la democrație — de la dreptul de proprietate asupra blocurilor comuniste până la asistența medicală (chiar și așa șchioapă cum e) susținută de privații pe care îi disprețuiesc — dar care refuză să dea înapoi un singur lucru: un vot pentru viitor, nu pentru trecut.
Până la urmă, dialogul cu această categorie sucombă mereu în același punct.
Când le pui în față oglinda realității, când le arăți că trăiesc pe spinarea unui sistem pe care îl sabotează electoral, se refugiază în accentele lor grobiene, mirosind a brânză de burduf și a aroganță de fost șef de depozit.
Ei nu înțeleg că sunt ultima piedică în calea unei Românii care ar putea, în sfârșit, să respire.
Și, din păcate, istoria ne învață că această „carieră” de votant PSD-ist se termină doar odată cu biologia, lăsând în urmă o țară care s-a luptat 35 de ani nu cu dușmani externi, ci cu propria sa frică de a fi liberă.
Există ceva profund dezgustător în a-l vedea pe „omul de afaceri” proptit în Consilii de Administrație dubioase, care nu știe să lege două fraze fără să scoată un accent de brânză de burduf, cum perorează despre „independența energetică” și „suveranitate”.
Același om care:
Și-a trimis fiica să lucreze la o bancă din Londra.
Își ține economiile în bănci elvețiene sau austriece.
Își face vacanțele pe coasta franceză, nu la Amara sau la munte, unde „tradiția” ar trebui să-l țină aproape de glia strămoșească.
Ei vând o iluzie unei mase de oameni care încă mai trăiește cu gustul piftiei și al ghearelor de pui în memorie.
Le vând frica de necunoscut, frica de străini, în timp ce ei sunt deja conectați ombilical la tot ce înseamnă confort occidental.
Când dialogul sucombă sub povara acestor adevăruri, rămâne doar imaginea acelei „țărăncuțe” transformate în doamnă de CA, care se uită cu dispreț la tinerii ce protestează în stradă, numindu-i „soroșiști”.
Ea știe că fiul ei este deja „salvat”, are rezidență în Dubai sau în Elveția, în timp ce ea mai are de muls câteva milioane din bugetul unei țări pe care o urăște tocmai pentru că o lasă să fure atât de ușor.
Aceasta este România la 35 de ani de la Revoluție: o țară unde părinții votează împotriva viitorului copiilor lor, liderii mint în română dar gândesc în euro, iar singura „infrastructură” care funcționează perfect este cea a exodului.
Peste 5 milioane de români au plecat în ultimii 30 de ani. Au plecat goniți de „clicile locale”, de „mufații la edituri și ministere” și de votul constant pentru stagnare al părinților lor.
Dar acești tineri nu au plecat de tot. Ei trimit acasă, an de an, miliarde de euro.
Banii ăia, munciți în soare, în depozite sau în spitalele „dușmanilor de la Bruxelles”, ajung în portofelul celor de acasă.
Cu acei euro, pensionarul cu căciulă de nutrie merge la supermarketul multinațional (pe care îl înjură printre dinți) și cumpără mâncare la discreție.
Statul încasează TVA-ul, își umflă bugetul și apoi, cu o generozitate de fațadă, mai aruncă o sută de lei la pensie.
Aceasta este România „piftiei de stat”: o țară care își mănâncă viitorul cu garnitură de nostalgie, în timp ce se încălzește la centrala pe gaz, uitându-se la 100 de programe TV despre cât de rău ne-a făcut nouă libertatea.
O generație care a primit totul și nu a învățat nimic, lăsând în urmă un pustiu demografic pe care îl numește, cu o ultimă sclipire de aroganță, „mândrie națională”.
Masa aceasta de manevră, dublată de clica hipertrofiată a bugetarilor de partid — pe care Ilie Bolojan a încercat, în stilul lui abrupt și administrativ, să o mai reducă sau să o desființeze —, reprezintă o frână teribilă în calea oricărui progres real.
Este vorba despre o categorie creată artificial de urbanizarea forțată din comunism: țăranii smulși brusc din vatrat satului și mutați la bloc de Ceaușescu.
Aceștia se cred astăzi „domni” de oraș, dar în fapt au rămas captivi aceleiași mentalități de iobag, incapabili să depășească orizontul strâmt al opincii și al ițarilor culturali din care provin.
La fiecare tur de scrutin, această majoritate confortabilă și dependentă își va pune din nou ștampila pe galeria de zgomot politic — de la oportuniștii radicali până la covrigarii și baronii de partid reciclați la infinit.
Logica lor de vot rămâne simplă și falimentară: „măcar ăștia ne mai dau o sută de lei la pensie”. Un troc mizerabil prin care viitorul unei națiuni este vândut zilnic pe pomeni electorale și iluzia unei stabilități de carton.
Este anatomia perfidă a „piftiei de stat”: o țară care își mănâncă viitorul cu garnitură de nostalgie, uitându-se la televizor la emisiuni despre cât de rău ne-a făcut nouă libertatea.
10 - septembrie - 2026
