logoImpact EST nr. 844 - 28.10.2020

mineriada21Dintr-o frumoasă pagină inserată de scriitorul Gabriel Garcia Marquez în romanul său Un veac de singurătate  aflăm ce urmări prăpăstioase poate avea maladia amneziei, atunci când fenomenul se răsfrânge asupra unei comunităţi. La nivel de individ nu-i simţim efectele devastatoare pentru că beneficiem de dirijismul şi de îndreptările celorlalţi, dar la nivel de comunitate, când maladia cuprinde întreaga colectivitate dintr-un areal geografic, când oamenii îşi pierd toate deprinderile anterioare şi nu-şi mai amintesc nimic din experienţa cumulată în decursul vieţii, efectele sunt de-a dreptul catastrofale. O vreme, bieţii locuitori ai Macondei puneau bileţele pe fiecare obiect arătând ce este şi la ce foloseşte, dar nici această formulă n-a dat rezultatele aşteptate, pentru că se pierdea relaţia dintre lucruri, se pierdea conexiunea, liantul care conferea unitate organică întregului ansamblu  social.

Când o societate a ajuns într-un asemenea stadiu de amnezie, nu-i mai rămâne decât să reia procesul evoluţiei de la început, de la capătul prim, cel mai probabil dintr-un alt punct al   Facerii biblice.  Probabil că rolul de nouă Evă va fi preluat de o Lady Gaga, dar e sigur că se va găsi şi o altă ispită, sub formă de viperă, care să ne otrăvească, să ne amăgească şi să ne submineze normalitatea devenirii noastre viitoare.

Uităm, din nefericire, chiar şi lucruri esenţiale. Uităm, din păcate şi evenimente cândva curente, pe care le-am trăit şi le-am simţit efectul dureros în vremea când ţineau prima pagină a publicaţiilor noastre, care ne-au intrigat, ne-au bucurat sau ne-au consternat, dar peste care, ulterior s-a depus un strat gros de uitare, de indiferenţă şi-au aglomerat depozitarul cu obiecte întrebuinţate, deci uzate şi anonimizate. Unele şi-au pierdut actualitatea şi interesul, dar chiar şi aşa cred c-ar putea legitima actul reminiscenţei, dacă nu pentru noi, măcar pentru generaţiile viitoare.

Nu ne-am propus, desigur, un inventar complet al faptelor, al evenimentelor şi a agenţilor care le-au activat, le-au ventilat şi le-au  procesat, dar câteva dintre ele încercăm să le amintim în aceste rânduri ocazionale

Ce mai face oare generalul Gheorghe Lupu de Costeşti? Probabil că-şi consumă liniştit pensia generoasă, deşi gradul care i s-ar potrivi, după isprava cu minerii de la Costeşti, ar fi cel de caporal. Lui i s-a încredinţat comanda trupelor de jandarmi care trebuia să blocheze marşul triumfal al minerilor spre capitală.

Era în ianuarie 1999, ţara îşi abilitase oarecum imagine şifonată şi imensele prejudicii de imagine produse de cele patru mineriade, când, iată, a izbucnit a cincea  cu aceiaşi lideri nevolnici, animaţi de o dorinţă bolnăvicioasă de afirmare politică, dar  recunoscuţi din păcate, de ortacii lor –  aceiaşi mineri proslăviţi de literatura proletcultistă,  rămaşi în mentalul maleficei ideologii, aceea că muncitorimea dictează, hotărăşte şi voinţa lor este lege. Arătase atâta sălbăticie şi barbarism, în descinderile lor bucureştene anterioare, în  special împotriva studenţilor şi intelectualilor, că ameninţarea cu o nouă venire la Bucureşti răspândea teamă şi îngrijorare.

Dar timpul, ştim cu toţii, are, printre altele, şi virtuţi terapeutice. Vindecă şi tămăduieşte, dar şi încrâncenează atunci când a suferit un eşec. Între timp caldarâmul fusese spălat de sânge, morţii înmormântaţi după tipic, iar Iliescu afişa acelaşi rânjet lăbărţat şi neruşinat, ca unul care se ştia stăpân pe situaţie. Toate îi ieşise bine, mai puţin obsesia desfiinţării opoziţiei şi a partidelor istorice, care nu-i da linişte şi la care încă se gândea ca la o problemă ce trebuia rezolvată cu orice preţ.

Coşmarul lui era dizolvarea opoziţiei, şi dacă ideea n-a reuşit atunci, la mineriada a patra din septembrie 1990, nu înseamnă că a renunţat. Nu i-a reuşit atunci din cauza PNŢCD –lui, care se-ntâmplase să-şi convoace Congresul exact în acele zile decisive. Cele 114 delegaţii din Europa şi din alte ţări cu o democraţie bine înţelenită, participante la Congres i-a temperat elanul demolator. Prea şi-ar fi trădat intenţiile autocrate şi prea s-ar fi remarcat ca un demn urmaş al celui pe care îl împuşcase.

Pentru Iliescu situaţia era delicată, minerii venise la Bucureşti pentru o treabă exactă  şi acum se vedeau inutili, trimişi acasă înainte de a arăta de ce minuni sunt în stare. Bossul de la Cotroceni trebuia să născocească ceva, să le dea totuşi o satisfacţie, o iluzie că n-au făcut drumul degeaba şi atunci i-a îndreptat împotriva lui Petru Roman pe care l-a făcut vinovat de toate relele din ţară. S-a şi grăbit să-i anunţe demisia, deşi fiul lui Valter Roman nu ştiu s-o fi agreat sau s-o fi anunţat el public, după tipic. Îmbrobodit şi el, la repezeală, Miron Cosma s-a rupt de ortacii săi şi s-a retras în sieful lui din Valea Jiului, curmând elanul mineresc, care ar fi dorit să facă ordine şi la Cotroceni.

Acum însă era altceva. Minerii arborau condiţii imposibil de împlinit, oricâtă bunăvoinţă ar fi arătat guvernul Radu Vasile. Rolul de comandant al trupelor care trebuiau să oprească marşul triumfal al minerilor spre Bucureşti a fost încredinţat generalului Gheorghe Lupu care, bine călit în… luptele regizate de Sergiu Nicolaescu, i-a pus pe militari să bată zdravăn cu beţele în scuturi, de-a speriat toate vrăbiile şi toate ciorile din defileu. Nu şi pe minerii, spre surprinderea lui de militar încercat, care au obţinut o strălucită victorie împotriva trupelor conduse de generalul amintit. Circa 1500 de militari au fost luaţi atunci prizonieri, umiliţi şi puşi să scandeze din toţi bojocii Să trăiască Miron Cosma

Ceea ce s-a întâmplat ulterior, cu pacea de la Cozia şi cu promisiuni perverse, se cunoaşte. Problema pe care o ridicăm aici nu are în vedere pe mineri, ci pe generalul de atunci care ar fi meritat o recompensă pentru toată isprava din defileu, măcar cu  un grad de caporal.

 

Ce mai face Mihai Cofar? Cine-şi mai aduce aminte de el? Şi totuşi a suferit cea mai sălbatică  maltratare, ca victimă a răbufnirilor atavice în cadrul conflictului inter-etnic din 20 martie 1990 de la Tg. Mureş. Reamintim evenimentele. O stare conflictuală domnea de mai multe zile în acele zile de martie, dar conflictul deschis a cuminat în ziua de 20 martie, când şi românii, din oraş şi din comunele limitrofe, şi etnicii maghiari au fost victimile unor zvonuri cultivate cu insistenţă de  oameni interesaţi, niciodată identificaţi.

În ziua de 20 martie tabăra maghiarilor grupată în faţa catedralei din oraş număra circa 15 000 de etnici maghiari în timp ce gruparea românilor nu trece de cca 4000 . Unii români din Hodac şi din Ibăneşti au venit cu autobuzele la Tg. Mureş la vestea că maghiarii îi bat pe copii românilor aflaţi la şcolile din oraş. La toate acestea s-a adăugat şi indiferenţa autorităţilor de la Bucureşti, care deşi aveau cunoştinţă de starea tensionată, n-au făcut nimic pentru a preîntâmpina conflictul interetnic. În oraş poposise mai multe care de reportaje venite din diferite ţări, chemate de… nu se ştie cine

Mihai Cofar era un român din Ibăneşti şi-a dat şi el crezare zvonurilor. A căzut printre primii. Televiziunile prezente au redat scena cu el căzut jos, lovit în cap cu o pancartă pe care scria Bolyai liber de purtătorul ei, Barabas Erno, apoi cu piciorul în burtă de un alt etnic maghiar, Cseresnyes Pal.  Un canal de televiziune irlandez neştiind cine este cel căzut jos în nemişcare l-a prezentat ca pe unul dintre maghiarii  agresaţi de români.

Informaţia furnizată publicului irlandez era, bineînţeles, falsă, dar canalul respectiv n-a mai rectificat niciodată eroarea indusă. A trecut de atunci mai bine de un sfert de secol, rănile s-au cicatrizat şi mulţi au uitat deja evenimentul, dar nu cred c-ar fi inutilă o cuvenită rectificare, nu atât pentru noi, românii, care cunoaştem bine realitatea, ci pentru televiziunile care au indus publicului lor o ştire falsă şi o imagine barbarică. La vremea respectivă şi ori de câte ori a fost cazul, televiziunea română a făcut rectificarea necesară, dar, toleranţi cum suntem, n-a mai intervenit şi la canalele de ştiri etranjere să procedeze la fel. Am operat, se vede, cu acelaşi nevolnic adagiu să treacă de la noi. Aşa stând lucrurile nu ne mai miră că, ulterior, un etnic maghiar l-a spânzurat public, simbolic vorbind, pe Avram Iancu, iar un altul a putut plănui un atac terorist asupra demonstraţiei organizate cu prilejul zilei naţionale a României.

Cred că întrebarea noastră din subtitlul acestor disociaţii, departe de a reînvia un eveniment  care nu onorează nici pe români, nici pe etnicii maghiari, este justificată. Ce-o fi mai făcând, oare, Mihai Cofar cel care-a fost, atunci, în acel martie învolburat,  molestat cu ură şi sălbăticie şi-a stat multă vreme spitalizat prin clinici germane?  Cum de nimeni, în tot acest interval, nu şi-a mai adus aminte de el, nu l-a căutat şi nu i-a mai pronunţat numele? S-au acordat, între timp, multe medalii şi decoraţii, s-au organizat atâtea omagieri, s-au ridicat în grad atâtea nulităţi, numai de Mihai Cofar nu şi-a amintit nimeni.

Istoria nu face curse cu obstacole, dar cine n-a înţeles nimic din lecţia ei, riscă s-o repete, ba chiar într-o formulă mai dilatată.

15 - aprilie - 2016

Lasa un raspuns


http://impact-est.ro/wp-content/uploads/Main_Logotype_Galati.jpg

Două inculpate au f

Procurorul de caz din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul ...

Persoană trimisă

Procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Galaţi a ...

Farmaciile şi fieru

În două ediţii la rând am publicat TOP 2019, alcătuit ...