Democraţia îşi are virusările ei. Este, printre altele, dreptul păduchilor de a devora leul. O guvernare aflată sub asaltul Demosului nu va fi niciodată performantă. Totdeauna va căuta să-i facă pe plac în schimbul menţinerii în exerciţiul puterii şi al degradării deciziei de stat. Cioran spunea că istoria este făcută de plutonieri inspiraţi şi nu-mi propun să-l contrazic, ci doar să precizez că dacă rolul de plutonier poate fi asumat de oricine, inspiraţia e un lucru rar, providenţial. N-a fost Cromwell un simplu berar, sau Ceauşescu un simplu cismar neîmplinit?
Pentru multă lume, Gorbaciov era perceput, de la început, ca un făclier al schimbării, nu doar în Rusia, dar şi în tot lagărul comunist. În multe ţări comuniste – Cehoslovacia, Polonia, Germania, Ungaria – nefasta ideologie marxistă dădea semne de slăbiciune, de erodare, de faliment. Nu mai trebuia decvât un bobârnac pentru ca falsa iluzie comunistă să se prăbuşească zgomotos, cu un huruit grav, lugubru şi ireversibil.
Meritul lui Gorbaciov a fost c-a dat impulsul mult aşteptat. N-a făcut-o direct şi frontal, ci treptat, pornind de la premizele – altfel destul de uzate de prea multă întrebuinţare făţarnică; transparenţa, ipotecarea unui viitor al bunăstării, concordanţa dintre declaraţii şi fapte. Erau exact punctele tari, fermentul, gheizerul din care se alimentau toate regimurile comuniste. Prin fisura provocată de perestroika şi glasnostul gorbaciovist se vedeau măruntaiele unui monstru inuman şi practicile lui criptice, ascunse până atunci de propaganda deşănţată şi sardonică.
Asemeni lui Anteu, Gorbaciov a simţit greutatea planetei pe umerii săi, a simţit imensa răspundere ce-i revine şi cât de grea va fi judecata istoriei, dacă persistă în ipocrizia proprie comunismului.
În 1985, când Gorbaciov a preluat puterea în Rusia, lumea se cam lămurise asupra binefacerilor impuse cu forţa de regimurile comuniste; în Polonia mişcarea sindicală iniţiată de electricianul Lech Walesa lua amploare şi se manifesta ca o forţă greu de stăvilit, iar liderul comunist Wojciech Jaruzelski a refuzat să folosească armata. A dat legea marţială, dar n-a pus-o în aplicare.
În octombrie 1989 a avut loc la Sofia o consfătuire a secretarilor cu problemele internaţionale din ţările socialiste. Delegaţia română a fost condusă de Ion Stoian care a afirmat, cu o nonşalaţă cinică, dreptul de intervenţie acolo unde socialismul este periclitat. Şi nu trecuse decât două decenii de la invadarea Cehoslovaciei, când liderul român proclamase exact contrariul, de-a dobândit o nesperată notorietate internaţională..
Tot acum, cu prilejul aniversării a patru decenii de la formarea R.D.G. Gorbaciov, prezent la marea manifestare de la Berlin, a declarat, în ovaţiile mulţimii, că se simte nevoia unor reforme radicale în ţările socialiste şi, bineînţeles, şi în RDG. Tineretul mai ales îl aclama zgomotos strigându-l pe numele mic – Gorbi, Gorbi – iar liderul sovietic îi încuraja spunându-le că totul depinde de ei, că sunt liberi să facă schimbările pe care şi le doresc. Deci asta era, conducerea comunistă nu se mai putea prevala de umbrela sovietică, de funesta doctrină Brejnev, a libertăţii limitate şi de spectrul unei intervenţii brutale. Moscova nu mai era dispusă să-i absolve de răspundere şi s-i apere în cazul când ar fi dat semne de liberarizare.
Câteva zile mai târziu guvernul RDG demisionează şi imediat face acelaşi lucru şi conducerea de partid. A fost semnalul care a declanşat asaltul mulţimii asupra zidului ce despărţea cele două Germanii. Momentul a fost înălţător, grănicerrii care altădată descărcau automatele în cei ce încercau să se caţere pe el, acum ajutau populaţia la escaladarea şi demolarea lui.
De vreme ce fusese dat, bobârnacul producea efecte. În toate ţările cu regim comunist bătea un vânt aprig de reformări profunde, iar ritmica schimbărilor era ameţitoare şi unii demnitari se gândeau deja la modalităţile de a se salva. Mulţi lideri din Germania, Ungaria, Cehoslovacia şi din alte ţări au înţeles că vremea lor a trecut, c-a venit timpul să-şi toarne cenuşă-n cap şi-şi depuneau demisiile debusolaţi.
Numai la noi lucrurile păreau încremenite, iar liderii noştri nici nu voiau să audă de vreo schimbare. Semne existau şi la noi, dar ele erau timide, criptice şi anonime. În multe localităţi erau împrăştiate manifeste, iar grupurile mai mari de trei persoane erau repede dispersate de poliţia osificată în aceleaşi vechi şi nepopulare metehne. Vigilent ca întotdeauna, ziarul partidului (Scânteia) continua să publice acelaşi gen de articole mobilizatoare despre măreţele noastre realizări în contrast cu problemele grave care, chipurile, măcinau ţările capitaliste.
În zilele de 2 -3 decembrie 1989 a avut loc, la Malta o întâlnire hotărâtoare între Gorbaciov şi preşedintele Bush al SUA, iar două zile mai târziu, pe 4 decembrie, Gorbaciov a convocat la Moscova pe toţi liderii ţărilor socialiste să-i informeze cu discuţiile purtate la Malta. Din delegaţia română condusă de Ceauşescu mai făcea parte primul ministru Constantin Dăscălescu, şi cei doi Secretari C.C.al PCR – Constantin Olteanu şi Ion Stoian.
A fost un bun prilej de a-şi clarifica relaţiile cu Gorbaciov, destul de tensionate la acea dată. După toate datele însă, în discuţia separată pe care a avut-o cu liderul rus, discuţie la care din delegaţia noastră n-a participat decât Constantin Dăscălescu, n-a reuşit să-l convingă că România a aplicat perestroika şi glasnostul înainte de a le recomanda liderul sovietic, că la noi totul e bine şi conforme cu doctrina generală a comunismului. S-a văzut încă odată că păpuşarul din Scorniceşti nu înţelegea nimic din ceea ce petrecea în ţările socialiste, din vântul schimbării care spulbera tot ceea ce devenea caduc şi expirat. Rămăsese un captiv al ideologiei dogmatismului inclement şi se credea tot iubit şi pe cai mari, după ce Congresul al XIV-lea l-a ovaţionat cu o frenezie penibilă şi după miile de telegrame primite din ţară. Era convins c-a rămas în continuare cel mai iubit om din România, alesul providenţial pentru încă un mandat politic şi garantul propăşirii româneşti.
Totuşi, atmosfera, şi la noi, devenise sufocantă. Populaţia se confrunta cu lipsuri de tot felul, dar în primul rând cu absenţa produselor alimentare. Se defula prin bancuri şi glume, dar peste tot cozile erau imense şi obositoare. I.D.Sârbu povesteşte cum soţia sa, la fel ca toată lumea, cerceta zilnic magazinele, bătea Craiova în lung şi lat în speranţa că va găsi ceva de mâncare şi de multe ori se întorcea cu sacoşa goală. La un moment dat, când scriitorul i-a reproşat că nu face economie de bani, dar vrea mâncare, soţia i-a adus într-o farfurie o sută de lei, cu efigia lui Bălcescu la vedere, şi o furculiţă. Poftim mănâncă.
La fel de opacă la nou se dovedeşte presa noastră politizată. Conţinea tot articole triumfaliste, dar lucru nou, unele nu erau semnate. Nici demisia lui Jivkov în Bulgaria, nici revenirea lui Dubcek în Cehoslovacia, nici demolarea zidului Berlinului, nimic n-a dat de gândit obtuzei noastre conduceri de partid.
Totuşi, spectacolul schimbărilor era grandios şi Gorbaciov se putea declara mulţumit. Monstrul fusese învins iar ceea ce va urma să se întâmple în fostele ţări comuniste nu mai depindea de el, ci de priceperea şi buna credinţă a noilor corifei. Probleme au fost peste tot, dar patima îmbogăţirii rapide a noilor oploşiţi, tentaţia distrugerii şi a jafului programat, n-a fost niciunde aşa de profund şi de violent ca la noi.
Mihail Sergheevici Gorbaciov a rămas în istorie ca un artizan al falimentării idealului comunist. A încetat din viaţă la 6 septembrie 2022 discret şi aproape uitat. Nu i s-au organizat funeralii naţionale şi nici media, scrisă sau vizuală, n-a fost prea generoasă cu evocarea lui şi a funeraliilor de la în mormântare. La trei zile după moartea lui a încetat din viaţă şi Regina Elisabeta a Marii Britanii şi evenimentul a eclipsat drama unui om cu viziune istorică şi măreţ cât o epocă.
Mi se va reproşa probabil că în loc să inserez un necrolog şi să scriu despre personalitatea lui Gorbaciov, am scris mai mult despre o epocă, despre frământările şi despre reaşezările istorice pe care le-a generat. Nu este nici o greşeală. Numele lui Gorbaciov circumscrie şi se identifică exact cu epoca pe care a străbătut-o senin şi cu o luciditate debordantă.
Or, Mihail Sergheevici Gorbaciov a fost exact politicianul inspirat de care Rusia avea nevoie. A înţeles că un regim comunist este un sistem unitar, închegat, nu poate fi îmbunătăţit sau reformat şi nu poate exista decât în măsura în care poate furniza plebei iluzii, fantasme şi amăgiri Orice intervenţie în sistem, orice tentă de reformare de ieşire din minciună, de liberalizare, de slăbire a terorii securiste şi de întronare a concordanţei dintre vorbă şi faptă , duc obligatoriu la prăbuşirea lui definitivă. Un comunism fără minciună şi fără promisiuni deşănţate, proiectate într-un viitor niciodată posibil, nu poate fi imaginat şi, cu atât mai puţin înfăptuit.
Aceasta a fost miza de care s-a folosit liderul rus.
A mizat pe propria lui ideologie care trâmbiţa. N-a cerut prăbuşirea lui ci doar Joseph de Maistre credea că democraţia a început odată cu revoluţiile moderne şi cu intrarea plebei în scena politică care au desacralizat autoritatea de stat, au coborât-o la nivelul ei de înţelegere, au surpat-o şi-au văzut că poate fi exercitată de oricine. S-au purtat cu puterea aşa cum se poartă un copil cu o jucărie nouă; mai întâi se amuză, apoi îi cercetează interiorul, o desface, o descompune, şi, cu voie sau fără de voie, o sparge, o distruge. Revoluţiile, şi cele de stânga au excelat din acest punct de vedere, au scos în stradă nevolnicii, tipologiile decăzute, pe cei fără rost şi căpătâi, care şi-au invins complexele şi timiditatea medievală, au facilitat pătrunderea plebei în scena politică şi aceasta s-a convins că puterea nu are nimic de-a face cu divinul şi poate fi exercitată, vorba lui Lenin, chiar şi de o bucătăreasă.
19 - septembrie - 2022
