De ce? Pentru că, spre deosebire de ceilalți, nu se preface. Nu se umflă în pene ca un curcan geopolitic, nu bate cu pumnii în pieptul gol al unei suveranități imaginare. El știe cine e: slugă. Și o face impecabil. Cu grația unui majordom, cu demnitatea perfectă a chelnerului care știe să-ți umple paharul fără să facă zgomot.
România nu e o țară de lupi. E o țară de oi, de valeți, de servitori politicoși. Și Nicușor este întruchiparea perfectă a acestui spirit: bonsaiul prezidențial. Mic, decorativ, inofensiv. Șeful de sală al unui restaurant falimentar. Bibeloul umed și politicos de pe noptiera Europei. Bichonul care știe că singura lui menire e să dea din coadă și să nu lase pete pe covor.
De aceea, nu-l mai înjurați când îl vedeți la televizor. Priviți-l cu atenție! Admirați-l! El e România, distilată până la esența ei: o națiune de ospătari și valeți, cu președinte pe măsură. Destinul nostru nu e la capul mesei, ci sub ea, cu ochii la firimituri. Și Nicușor face asta cu o eleganță ireală: plutește deasupra podelei ca să nu zgârie parchetul geopolitic, filtrează aerul ca să nu consume oxigenul stăpânilor, și poartă mereu același zâmbet vag. Zâmbetul unei Mona Lisa românești, sedată cu Xanax. Zâmbetul care spune: -Da, cum doriți Dumneavoastră.
Text inspirat dintr-o alta postare
7 - septembrie - 2025
