Cu vreo două zile înainte să apară datele PISA recente, toată lumea – de la catedră până în ultima bancă – știam deja unde ne aflăm cu educația în România.
Niciun secret, nicio surpriză. Dar partea cu adevărat fascinantă, demnă de o comedie bulevardieră cu iz antropologic, este jalea de după: momentul în care iese la rampă corul de bocitoare de serviciu.
Primul care își rupe cămășile pe scenă este domnul Mircea Miclea, șamanul de la Cluj, care ne anunță solemn că avem o „dramă națională” și un „atac la siguranța națională”.
O retorică plină de patos, uitând elegant că domnia sa a fost la rându-i ministru al Educației, adică exact arhitectul din trecut al acestui sistem pe care acum îl găsește scandalos de defect.
Și de aici, hora se încinge. La cohorta bocitoarelor se adaugă imediat:
Juriștii care știu ei cum se face o reformă constituțională a programei școlare.
Profesorii de teologie și popii cu duiumul, gata să ne explice că sufletul elevului suferă din cauză că nu se mai face suficientă morală creștină.
Nelu din fundul curții, care trage concluzia supremă, filosofică și irefutabilă peste gard:
„Ai văzut, domne, cum stăm? Era mai bine pe vremea lui Ceaușescu, când te scotea om din școală cu biciul și cu catalogul pe piept”.
În plină criză de isterie colectivă, apar și soluțiile de o crasa incompetență:
Să tăiem materiile din programă!
Să dăm alte manuale alternative!
Să interzicem meditațiile prin lege!
Să facem dosare penale pentru sindromul Iohannis „10 case”, ca să ne aflăm în treabă.
Toate aceste măsuri sunt aruncate în spațiul public ca niște petarde menite să acopere un adevăr elementar: nici o filosofareală ieftină, nici psihologia de salon, nici popismul teologoso taborian și nici expertizele unor iluștri răsuflați nu vor rezolva vreodată problema structurală a școlii românești.
Problema nu e că n-avem destule citate din Einstein sau destule cruciulițe pe pereții clasei.
Problema e că sistemul produce o masă imensă de elevi care nu știu să citească un text la 15 ani, în timp ce elitele de la tribună se bat pe microfoane strigând „Tragedie!”.
Spectacolul merge înainte, popii cântă prohodul educației, juriștii scriu decrete, iar copiii rămân cu cele 428 de puncte și cu un viitor tras la indigo.
De la maimuța care se scărpină în cap pe o creangă din paleolitic până la zeul roman care își bea nectarul în timp ce sclavii îi fac vânt cu frunza de palmier, evoluția umană n-a fost altceva decât un lung șir de încercări eșuate de a ne ridica de la nivelul solului.
Dacă ne uităm antropologic la specia noastră, scara evoluției este o adevărată telenovelă.
Trecem relaxați de la primate – ale căror reflexe politice se bazează pe cine fură banana cea mai mare din copac – direct la zeii romani, care au inventat birocrația divină, șpaga sub formă de ofrande aduse lui Jupiter și prima formă de nepotism instituționalizat pe Olimp.
Din punct de vedere neurobiologic și evoluționist, nu toți indivizii dispun de aceeași densitate sinaptică în lobul frontal atunci când vine vorba de procesarea informației complexe, a gândirii critice sau a rezolvării de ecuații matematice la testele PISA.
Plasticitatea cerebrală a unui individ care a beneficiat de un mediu stimulator, de un sistem educațional bazat pe ateliere de gândire și de o selecție riguroasă a valorilor diferă enorm de cea a unui individ crescut într-un habitat instituționalizat unde supraviețuirea depinde de adaptarea la mită, la copiat pe genunchi și la supunere oarbă în fața șefului de sindicat sau a primarului de comună.
În timp ce primul tip de creier își activează circuitele logico-deductive pentru a interpreta un text sau un fenomen științific, cel de-al doilea își activează direct cortexul de supraviețuire și de recunoaștere a ierarhiei: cine e șeful, unde se pune șpaga și cum o dăm cotită ca să ne luăm sporul de condamnare la mediocritate.
Soluția e de o simplicitate dezarmantă, exact ca o sculă de la Dedeman lăsată pe mâna unuia care n-a citit instrucțiunile.
În 35 de ani, am defilat cu o paradă impresionantă de miniștri de la care n-a rămas nimic altceva decât ecoul propriei incompetențe: Ecaterina Andronescu (păstratoarea reformelor veșnice), Mircea Miclea (șamanul cu apucături de salvator al națiunii), Liviu Pop (fenomenul ortografiei libere), Daniel Funeriu (reformatorul cu catalogul electronic care n-a apucat să se usuce) și toată pleiada de genii ministeriale care s-au perindat pe la Palatul Victoria doar ca să bifeze o eșarfă pe stomac.
Timp de trei decenii și jumătate, legea educației a fost schimbată de mii de ori, manualele alternative au fost umplute de aberații demne de cascadorii râsului, programele au fost contorsionate până au devenit de negăsit, iar bugetul s-a scurs exclusiv pe salarii și sporuri de hârțogăreală.
Și atunci, dacă vezi că nu se poate, că sistemul e imun la propria lui mizerie, că ne luăm ștampila de la 428 de puncte PISA și ne batem joc de trei generații pe bandă rulantă, nu credeți că este cazul să punem mâna pe telefon și să-i chemăm pe finlandezi să ne învețe abecedarul managementului public?
Sau măcar să ne împrumute un ministru care să nu aibă ca singură grijă fluturașul de salariu, sindicatul și cum să-și treacă în CV o reformă pe care n-o înțelege nici măcar el?
E chiar așa de mare rușine să spui, mă frate: „Bă, nu sunt în stare, mă depășește”?
Că ne-am născut toți cu diploma în gură și cu atestat de geniu universal în buzunar, dar la testele PISA scoatem un scor de ne înecăm ca țiganul la mal.
Când ai un dubiu în viața de zi cu zi, ce faci? Te duci la bibliotecă, pui mâna pe un tratat scris de maeștri, te uiți cine e cel mai bun în branșa aia pe plan mondial și înveți de la el, nu inventezi roata pătrată prin ordonanțe de urgență date noaptea ca hoții.
Dar nu, pe moșia noastră mioritică orgoliul de Dorel național e mai mare decât Turnul Eiffel.
Preferăm să ne bălăcim în aceeași mlaștină intelectuală de 35 de ani, conduși de miniștri care n-au citit o carte de management educațional nici măcar din greșeală, decât să recunoaștem un adevăr elementar: uneori trebuie să ai bărbăția să recunoști că ești varză și să aduci profesioniști care știu cu ce se mănâncă meseria asta.
Sistemul educațional finlandez nu este o mistică nordică sau o navetă spațială venită din alt galaxie, ci un set de piloni logici, simpli și eficienți, construiți pe încredere, egalitate și profesionalism.
Funcționează impecabil pentru că tratează educația ca pe o investiție în capitalul uman, nu ca pe o moșie de sindicat.
În Finlanda, profesorul este respectat exact ca un chirurg sau un avocat de top.
Ca să intri la pedagogie, concurența este acerbă, iar toți profesorii (inclusiv cei din învățământul primar) sunt obligați să aibă o diplomă de master (5 ani de studii universitare).
Odată intrat la catedră, statul are încredere totală în el: nu există inspectori care să stea cu biciul la ușă, nu există mii de hârtie birocratică inutilă și nicio programă sufocantă schimbată de pe o zi pe alta.
Profesorul are libertate deplină să predea cum consideră că e mai bine pentru elevii lui.
Copiii finlandezi nu intră în malaxorul testelor standardizate și al notelor obsesive până spre sfârșitul școlii de bază.
Școala este gratuită până la ultimul nasture (inclusiv masă caldă, rechizite și transport), ceea ce ucide din fașă piața parazitară a meditațiilor de după-amiază.
Nimeni nu te meditează pe banii părinților ca să treci clasa, pentru că profesorul își face treaba în cele câteva ore petrecute la școală.
Nu există școli de elită izolate și școli de la sat lăsate în paragină cu toaleta în fundul curții.
Toate școlile primesc resurse echitabile, iar accentul se pune pe sprijinirea elevilor care rămân în urmă, astfel încât decalajul dintre cel mai slab și cel mai bun elev să fie minim.
În esență, secretul finlandez nu stă în formule magice, ci în bun-simț instituțional: ai scos profesorul prost din sistem, ai ridicat ștacheta formării lui la nivel de elită, i-ai dat autonomie totală și ai oprit hoția de bani publici.
De asta funcționează.
Pentru că în secolul în care inteligența artificială și automatizarea rescriu harta lumii la fiecare șase luni, tu nu mai poți supraviețui economic bătând câmpii cu o gândire fosilizată de acum 2000 de ani.
Nu mai merge să scoți pe bandă rulantă generații care știu doar să recite pe de rost poezii prăfuite sau să tocească dogme inutile, în timp ce pe piața muncii se cer competențe reale: gândire critică, rezolvare de probleme complexe, adaptabilitate tehnologică și înțelegerea unui flux de date.
Dacă tu vii în fața unei economii digitalizate cu mentalitatea de la Marea Schismă și cu apucăturile dacice ale șefului de sindicat care urlă după sporuri, vei deveni instant irelevant.
Într-o lume în care algoritmul îți face calculele și robotul îți construiește mașina, analfabetismul funcțional nu mai este doar o simplă problemă de statistici PISA – este sentința la o moarte economică sigură.
Și cel mai tragicomic aspect în toată povestea asta a programei noastre școlare încărcate ca o căruță de fân este că noi încă mai trăim cu iluzia bolnavă că toată lumea trebuie să știe de toate, indiferent dacă are sau nu vreo aplecare în capul ăla.
Frate, degeba îl chinui pe Ghiță din Cuciunii din Vale să rezolve ecuații diferențiale cu două necunoscute și să tocească balade pașoptiste, când lui Ghiță îi place desenul, are o mână formidabilă pentru mecanică sau e un talent nativ în IT ori agricultură modernă.
Îl transformi într-un frustrat pe bandă rulantă și îl meditezi cu anii ca să treacă clasa la o materie care nu-i va folosi niciodată la nimic în viața reală.
Soluția reală, simplă și aplicată, pe care o aplică toți ăștia de ne-o iau înainte, este comprimarea și simplificarea programei în doar 4 mari materii fundamentale, dublată de o flexibilizare vocațională masivă.
Lăsăm jos balastul inutil, miile de pagini de toceală mecanică și pretențiile de enciclopedism de modă veche.
Ne concentrăm pe instrumentele de bază ale secolului XXI: gândirea logică/matematică aplicată, comunicarea și înțelegerea textului (citirea critică), științele naturii/tehnologia de bază și competențele civico-digitale.
Dincolo de acest nucleu de bun-simț, sistemul trebuie să se deschidă spre vocațional: dacă Ghiță e talentat la artă, meserii practice sau tehntehnică, îl lași să exceleze acolo, nu îl îngropi sub mormane de aberații teoretice.
Dacă nu înțelegem că școala nu trebuie să fie o cameră de tortură cognitivă, ci un atelier de adaptare la viață și la piața muncii, o să ne tot mirăm de cele 428 de puncte PISA de pe patul de moarte al economicității noastre.
10 - septembrie - 2026
