M-am trezit la ceasurile serii într-unul din cele mai aglomerate locuri din Iran. Străzile Kermanshahului au dat în clocot și n-ai unde să arunci un ac. Mulțimile se scurg ca un fluviu umflat, șiroiesc tulburate peste ghizdurile trotuarelor, se năpustesc nervoase în canioanele înguste ale intersecțiilor și se revarsă iarăși impetuos, în luncile largi ale piețelor.
Adorm sfârșit de oboseală, într-o odaie imensă, acasă la o familie kurdă, după drumul de munte din Avroman și Palangan, pe frontiera cu Irakul. Îmi aduc aminte prin somn, că odaie este un cuvânt de origine persană. Toate hotelurile din oraș sunt ocupate. Casa se află la capătul unei străzi strivite de înspăimântătoarea verticală a unui munte ce stă să se prăvălească peste oraș.
Dimineața mănânc cu familia invariabilul grătar de oaie cu orez și roșii gratinate. Enorm de mulți iranieni consumă de trei ori pe zi, carne friptă pe cărbuni încinși. Este o altă mutație culturală fie produsă de poporul nomad care a cotropit țara, fie de grupurile de turcomani seminomazi din nord și sud, care au izbutit cumva să-și impună valorile. Doar beduinii și qashqaii își prepară mâncarea la foc deschis.
Acei autohtoni sublimi, care au domesticit grâul la sfârșitul paleoliticului și s-au statornicit în orașe de 6.000 de ani, aveau cândva o gastronomie sofisticată. Unde a dispărut rafinata bucătărie iraniană? Grătarul nostru din curte sau de la marginea pădurii, este o nostalgie după vremurile în care hălăduiam liber, pretextul care ne adună în jurul focului. În Iran, e cam mult să pretinzi de trei ori pe zi, că mănânci grătar, doar de dragul de a sta în jurul focului. Cineva iese înfrânt din această afacere, iar altcineva câștigă puncte.
Turismul intern este una dintre noile probleme ale țării, survenite în ultimele două decenii, după un relativ boom economic și în lipsa alternativei de a putea călători fără vize în străinătate. Cel puțin 10 milioane de iranieni se deplasează zilnic dintr-o parte într-alta a țării, în scop turistic. Este o mișcare browniană de impact major, pe care n-o mai vezi decât în India. Este imposibil să găsești bilete de avion sau tren de la o zi la alta.
Agențiile sunt sold out și rezervările se fac cu luni de zile în avans. Nu-ți rămâne decât autostopul. Ridici mâna și instantaneu oprește o mașină. Un drum de 1.000 km costă echivalentul a 30 de euro. Cu autobuzul, ar face cam patru euro. Autostrăzile sunt la fel ca în Nevada. Același peisaj cu munți arizi, aceleași camioane Mack, cu zeci de viteze, jumătate din ele nou-nouțe. Nu înțeleg de unde le cumpără, când la noi se vorbește doar de embargou. Dar se pare că și embargoul ăsta are mai multe grade de aplicare. Probabil că le aduc din Pakistan sau India. O treime transportă grinzi uriașe de oțel. Se construiește peste tot, într-un ritm amețitor.
Drumul de 30 de km până la Bisotun a fost transformat radical de industrie și armată. Pe stânga au răsărit unitățile militare ale Pasdaran, milițiile ayatollahului suprem, iar pe dreapta, rafinării și uzine petrochimice. Pe gardurile și porțile cazărmilor este pictată în zeci de maniere diferite, aceeași alegorie naivă, a intrării triumfale în Ierusalim, a Gardienilor Revoluției. Într-una din ele, tancurile se opresc sub Templul Stâncii. În alta, trupele speciale s-au camuflat într-o pădure de pini și scrutează prin binoclu esplanada templului.
În urmă cu 24 de ani, era la modă alegoria eliberării celui de al treilea lăcaș sfânt al islamului, prins în mreaja unei plase de sârmă de oțel. Din stânga și dreapta, șarjau trupele palestiniene și cele iraniene. Armatele eliberatoare sfâșiau plasa și răcneau în trei limbi, în farsi, arabă și engleză, Ierusalimul este al nostru!
Regimul își transmite doctrina martiriului printr-o iconografie repetitiv-compulsivă. Sunt porțiuni de zeci de kilometri pe autostrăzi, în care zona mediană este umplută cu fotografiile încadrate într-o floare, ale eroilor revoluției islamice, urmate de cele ale martirilor din războiul dintre Iran și Irak. Portretul lui Qasem Soleimani, fostul șef al gardienilor, eliminat de o dronă americană pe aeroportul din Bagdad, domină prin dimensiuni peisajul.
Părticelele rămase din trupul celui mai mare mort al timpurilor moderne au fost depuse în Golzar Shohada – Grădina Martirilor – din Kerman. Cortegiul martirilor se reia pe alte zeci de kilometri de autostradă și străbate orașele, de la un capăt la altul. Nu scapă nimeni de pomelnic. Eroii orașelor sunt pomeniți separat, chipurile lor fiind pictate pe zidurile blocurilor. Este un fel de memento mori în cheie șiită: am murit mii pentru o idee. Vom mai muri milioane dacă va fi necesar, ca ideea să izbândească. Dacă încă ideea nu este clar conturată, rămâne consolarea unei morți ferme de martir.
La intrarea în localități te întâmpină portretele celor doi ayatollahi supremi: cel dispărut, cu ochii răi și căutătura întunecată, și cel care conduce țara, cu un zâmbet prefăcut și o privire vicleană, împins de la spate în ciuda voinței sale, să accepte funcția supremă. Dimensiunile portretelor au scăzut simțitor, micșorate de mâna nevăzută a puterii laice, în cei 24 de ani care s-au scurs între prima și cea de a doua mea călătorie în Iran.
Probabil că locuitorii nici n-au sesizat schimbarea, care s-a făcut subtil. Cum n-au prins de veste nici că a scăzut alarmant, numărul de purtători de bărbi sau a celor care calcă pragul moscheilor. Cea mai mare dilemă cu care se confruntă Iranul este ce se va întâmpla după dispariția lui Kamenei. Acum, avem un ayatollah mort și unul viu.
Ce permutări va suporta iconografia oficială, când ne vom trezi cu doi răposați și unul în exercițiu? Morții îl vor flanca pe viu, la stânga și la dreapta? Nu se va induce oare subliminal cumplita bănuială, că moartea a ieșit biruitoare? Că perechea de ayatollahi care a dat colțul în nemurire poate anunța că Iranul a intrat în anul morții?
Dar și mai dilematică este întrebarea, cum să procedeze societatea iraniană laică și luminată, ca ayatollahii să dispară de tot din iconografia stradală? Atât morții, cât și viii? Komeini a avut parte de două înmormântări. Prima a fost anulată, pe fondul unei explozii de delir mistic scăpat de sub control. Înnebunită de durere, mulțimea de 10 milioane de oameni care l-a însoțit pe ultimul drum, s-a năpustit asupra catafalcului și a distrus sicriul, pentru a-l mai vedea o dată pe ayatollah.
Trupul lui Komeini, înfășurat într-un giulgiu alb, a căzut pe caldarâm și, într-o scenă ireală, oamenii din mulțime au sfâșiat lințoliul în bucăți, pentru a păstra câte o relicvă sacră. Ahmad, fiul lui Khomeini, a fost doborât la pământ. Zece oameni au murit striviți sub picioarele fanatizate. Încă o mie a fost înternată în spitale, cu răni de toate gradele. Disperată, gloata a sărit în mormântul proaspăt săpat.
Armata a tras în aer și a reușit să recupereze cadavrul, pe care l-a aruncat într-un elicopter, pentru a nu fi rupt în bucăți. Câțiva tineri s-au agățat de trenul de aterizare, iar aparatul s-a balansat de pe o parte pe alta, pentru a-i scutura și doborî la pământ, evitând în ultima secundă prăbușirea. Cadavrul a fost transportat într-un loc sigur și pregătit pentru cea de a doua ceremonie funerară. Cinci ore mai târziu, Khomeini a fost adus la cimitir într-un sicriu din oțel, iar între catafalc și mulțime a fost plantat un dispozitiv militar format din zeci de cordoane de soldați.
În mod straniu, Khomeini nu a fost înormântat în orașul sfânt Kom, ci lângă aeroportul internațional din Teheran, la marginea unei autostrăzi ultraaglomerate. N-am găsit o explicație credibilă a acestei alegeri. Stilistica șiită este atât de misterioasă, încât adesea până și ulemalele – savanții islamului – se dau bătuți, când trebuie să explice logic anumite fapte.
Detractorii zic că spiritul ayatollahului mort mai speră să fie luat de un avion divin care să-l ducă la cer, pentru că n-a ajuns încă acolo, din cauza grelelor păcate săvârșite în timpul vieții. A crimelor pe care le-a ordonat, pentru a-și elimina rivalii și a-și croi drum spre vârful piramidei puterii. Cu atât mai mult, cu cât în credința populară el n-a murit, ci doarme, subînțelegând prin aceasta că a gata pregătit pentru ultima călătorie.
Jusepe de Ribera, Martiriul Sfântului Bartolomeu, Museu Nacional d’Art de Catalunya, Barcelona
26 - iunie - 2025
