Îi mai spunea doscă, duium, duen sau cremene. În Cartea lui Isaia i s-a spus sanie de treierat. Este cea mai veche unealtă agricolă complexă, folosită fără întrerupere din neoliticul mesopotamian până în secolul XXI în regiunea mediteraneeană și a Mării Negre, în Balcani și Anatolia.
Este confecţionată dintr-un blat compus din trei până la șase blăni groase de scândură din lemn de pin, plută sau salcie, cioplită din teslă și fățuită din bardă. Are o formă ușor trapezoidală, curbată lin în partea din faţă.
Scândurile sunt prinse între ele cu cepuri. Pe spate are două cumezișuri prinse cu cuie groase de lemn. Șirurile de dinți de cremene sunt bătuți adânc pe talpa dicaniei, în mici crestături neregulate săpate cu ajutorul unei dălți.
În timpul utilizării, umezeala din paie și presiunea exercitată făceau ca lemnul să se umfle în jurul lamei de silex, blocând-o definitiv în poziție. Uneori s-a folosit mastic de mesteacăn sau clei de pin pentru fixarea dinților.
Când în regiune nu se găsea silex nici alte pietre dure, de regulă roci vulcanice sticloase, dinții de piatră au fost înlocuiți cu lame de fier, așa cum s-au păstrat dicaniile din Deltă. Una dintre ele face parte din inventarul casei lipovenești din Jurilovca de la Muzeul Satului.
Snopii de cereale sau leguminoase: năut, fasole, linte, măzăriche, erau desfăcuți și întinși în formă de cerc pe arie, o suprafață de pământ bine bătătorită și curățată. Dicania era legată cu lanțuri sau chingi metalice și trasă în cerc de o pereche de boi sau cai.
Pentru ca dinții de silex să pătrundă adânc în straturile de cereale, pe dicanie se așezau pietre mari, copiii din gospodărie sau conducătorul atelajului. Pe măsură ce aluneca, partea din față trecea peste paie fără să se oprească.
Sutele de lame de piatră de pe talpa dicaniei tăiau paiele în bucăți mici, rezultând pleava folosită ca hrană pentru animale și presau spicele, scoțând boabele din învelișul lor.
Cuvântul dicanie provine din greacă – tykánē (τυκάνη) sau varianta sa dikánē (δικάνη). Doscă vine din sârbul doskas au bulgarul dăska, iar duen sau duium provine din turcă.
Cuvântul latin este tribulum, din care a derivat verbul tribulare, a zdrobi, a chinui, din care engleza a împrumutat tribulation – suferință, necaz, încercare grea -, franceza tribulation și italiana tribolazione.
Dicania, tribulum, este menționată în De Re Rustica a lui Marcus Terentius Varro sau în Naturalis Historia a lui Pliniu cel Bătrân, care descriau tehnicile de recoltare din acea epocă.
Biblia menționeză dicania sub numele de sanie de treierat: „Iată, te fac o sanie ascuţită, nouă de tot, cu mulţi dinţi; vei zdrobi, vei sfărâma munţii şi vei face dealurile ca pleava.” (Isaia 41:15).
Dicania a făcut obiectul unor savante studii de arheologie: „Insights from a tribological analysis of the tribulum”, P.C. Anderson, J.-M. Georges, R. Vargiolou, H. Zahouani (Journal of Archaeological Science, 2006, Volume 33, Issue 11).
Conform acestui studiu, cea mai veche reprezentare identificată până în prezent a unei dicanii se află pe o amprentă rulată a unui sigiliu cilindric din mileniul al IV-lea î.Hr., găsit îintr-un nivel proto-urban la Arslantepe, în Turcia.
Aici, o persoană este reprezentată așezată pe un scaun sau posibil pe un tron, pe o dicanie, așa cum se făcea în timpurile recente în Spania și Cipru, iar șirurile de silex sunt prezentate proeminent sub instalație.
Ce este de remarcat, este faptul că cercetătorii au găsit dicanii funcționale în 2001 și 2004 în sate din sudul Siriei, în regiunea Jebel Hauran și în 2005 lângă Béja, în nordul Tunisiei, regiunea Anti-Atlas.
––-
Dicanie din eneolitic reliefată pe amprenta unui sigiliu cilindric, Arslantepe, Turcia, mileniul IV î.Hr.
28 - mai - 2026
