Există o formă de cruzime veche de când lumea, un instinct arhaic care se trezește în oameni atunci când întâlnesc ceva „prea bun, prea mult, prea frumos”.
Este invidia ancestrală, acea neputință mascată în critică, care nu poate suporta autenticitatea.
De unde vine acest impuls de a boicota frumosul?
Din frica de propria micime. Când un om muncește, strălucește și își poartă lumina cu demnitate, el devine, fără să vrea, o oglindă. Iar în acea oglindă, cei care au ales complacerea își văd propriile eșecuri, propriile lașități și potențialul irosit. În loc să învețe cum să aprindă propria lumină, e mult mai simplu să încerce să o stingă pe a celuilalt.
Răutatea constantă, cea discretă, care picură venin zi de zi prin replici subtile, prin ignorare intenționată, prin discreditarea muncii cuiva, este cea mai obositoare formă de boicot. Este încercarea disperată a mediocrului de a aduce excepționalul la nivelul solului. „E prea bun ca să fie adevărat”, „A avut noroc”, „E ceva putred acolo” – sunt armele celor care nu pot construi, dar știu să dărâme cu tenacitate.
21 - mai - 2026
