Drumul mai mult l-am ghicit, decât l-am găsit pe hărțile google, imprecise și aproximative pentru întregul Orient Mijlociu. Mi-am zis că e firesc să existe, ca cetatea Bătrânului de pe munte de la Alamut să fie legată cumva de Hyrcania, ținuturile antice ale oamenilor-lupi de la Marea Caspică.
Înaintam greoi prin peisajul arid și așteptam să se petreacă minunea, când stâncile golașe vor zămisli o vegetație deasă ca peria și tonurile pale și sepia ale țancurilor vor izbucni într-un verde smarald cu tușe groase de garanță și roșu venețian.
Totul s-a petrecut pe neașteptate, ca într-o transă hipnotică. Așteptarea mea stratificată în anii de zile ai răbdării programate, s-a făcut țăndări în clipa în care ochii mi s-au izbit de coroanele arborilor de fier și cimișirilor întinși ca un păienjeniș dens deasupra drumului, care au apărut de nicăieri.
Apoi s-a lăsat o ceață opalescentă care se răsfira pe alocuri cât să pot cuprinde cu privirea, filtrate ca prin vitraliile catedralelor, coamele salcâmilor de mătase, carpenilor de catifea, chiparoșilor mediteraneeni, arborilor de tisă și ale fagilor orientali.
Primul om cu care am interacționat m-a luat la trei păzește în limba mazandarani, a Mării Caspice, o persană medievală și repezită, cu cuvinte caucaziene, din care n-am priceput mai nimic. Oprisem într-un sat ale cărui case se răsfirau din pâlnia unui canion, spre o podină mlăștinoasă.
Am intrat pe poarta unei cocioabe de lemn acoperită cu șindrilă împovărată de mușchi și m-am trezit uluit de schimbarea bruscă a priveliștei, în fața unei orezării. Apoi am realizat că oamenii aveau în loc de curți, câmpuri nesfârșite de orez, și că ulița le ținea loc de bătătură.
Vocea repezită m-a smuls din uluială pe un cor de alte glasuri la fel de țipate, care mă mitraliau cu cuvinte grele de reproș, că am intrat neinvitat pe o proprietate. Curând, mi-am dat seama că toți oamenii de prin partea locului urlau ca lupii când vorbeau și că gesturile lor erau precipitate și agitate.
Ar fi prea facil să pun temperamentul lor, total opus celui persan, de un calm imperturbabil, pe seama Div-ilor care i-au posedat de-a lungul timpului, demonii descriși în epopeea națională Shahnameh – Cartea Regilor -, care viețuiau în pădurile din Hyrcania.
Lucrurile sunt ceva mai complicate și aici n-au trăit doar Div-i, ci și spirite Paris, ale unor zâne eterice sau Djinni buni sau răi. Poeta Roshanak Hosseini pune temperamentul mazandarani pe seama consumului de ulei de nuci sălbatice, folosit într-o sumedenie de rețete tradiționale.
„Toate satele aveau în trecut o *assar khanek* o presă de ulei, care te amețea cu mirosul ei de pământ reavăn, lemn vechi și nucă prăjită”, zice Roshanak, dar aprecierile ei sunt mai degrabă metafore decât explicații cu suport antropologic.
Da, aici până și pâinea e făcută cu ulei de nucă de pădure, îi spune nan-e gerdooyi, sau cu ulei de rodie de pădure, iar în aluat se adaugă un strop de miere sălbatică, în Hyrcania mierea picură din copaci ca roua.
Poți, eventual, înnebuni de la un asemenea dezmăț culinar, dar nu este suficient ca să ți se schimbe și temperamentul. Este foarte ciudat că oamenii de prin partea locului sunt conștienți de nebunia lor temperamentală și cunosc remedii străvechi pentru a o îmblânzi.
În satele de pe picioarele munților Alborz, care sunt temelia Hyrcaniei, mai sunt erboriști – giyah-shenas – care cunosc buruieni magice precum chochagh, culeasă înainte de răsărit și îmbrobonată de rouă, care își lasă puterea în sânge când o consumi și îți ostoiește dracii.
Apoi mai este și limba mielului persană – gol-e gavzaban – ale cărei flori mov-purpurii sunt infuzate pentru a calma spiritul tulburat și alungă Div-ii tristeții care se ascund în umbra copacilor.
Șamanii umbrelor – dooaye-nevis – scriu amulete pe bucăți de piele de căprioară sau pe frunze de nuc uscate, cu cerneală din cenușă de gogoși de ristic, pe care le îngroapă la rădăcina copacilor de fier pentru a alunga vârcolacii.
În nopțile de iarnă, șamanii umbrelor citesc semnele oamenilor-lupi în modul în care arde lemnul de fier, care scoate scântei albastre, în care se deslușesc răvașele lumii de dedesubt.
Șamanul își acompaniază incantațiile pe vibrațiile aspre și muntoase ale fluierului de trestie – laleva – care imită susurul apei și foșnetul frunzelor și poate hipnotiza chiar și un leopard furios.
Însuși numele Hyrcaniei este o vrajă și vine de la vechiul cuvânt persan Varkana, în care varka înseamnă lup. Prin urmare, Varkana se traduce prin „Țara lupilor”. Iar Hyrcania reprezintă adaptarea fonetică în limba greacă a numelui persan Varkana.
Bărbații din Hyrcania aveau reputația de a se transforma în oameni-lupi precum dacii, al căror nume vine de la un cuvânt tracic – daos – care înseamnă lup.
Legătura dintre daci și lupi este una dintre cele mai fascinante capitole ale identității noastre istorice, fiind un amestec de misticism militar, etimologie și antropologie.
Mircea Eliade a susținut că dacii și-au luat numele de la un grup de tineri războinici care practicau ritualuri de transformare simbolică în lupi, imitând comportamentul de vânătoare al haitei.
Flăcăii daci treceau prin probe dure pentru a deveni războinici, printr-un proces numit licantropie rituală, în care purtau piei de lup și adoptau ferocitatea carnasierului până atingeau o stare de nebunie sacră – furor heroicus -, în care nu mai simțeau durere sau frică.
Cetele de flăcăi inițiați și consacrați lupului funcționau după regulile unei confrerii secrete numite generic Männerbund, lumea bărbaților, una dintre trăsăturile identitare ale indo-europenilor și caracteristică tuturor popoarelor indo-germanice.
–––
Zeul nordic Balder, fiul lui Odin, patronul oamenilor-lupi scandinavi – ulfhednar și al oamenilor-urși – berserkir, miniatură dintre anii 1765-1766, Árni Magnússon Institute for Icelandic Studies, Reykjavík
16 - martie - 2026
