Venisem în București de câțiva ani.
Eram deja angajat la Teatrul Național, jucasem în câteva spectacole, cred că fusesem și nominalizat pe ici, pe colo, la niște premii. Dar nu despre asta e vorba. La un moment dat, am simțit că nu mai am ce căuta în teatru. Nu mai înțelegeam de ce fac asta. Pentru cine.
Eram deprimat. Mă bântuia gândul să renunț. Nu înțelegeam de ce mi se întâmplă asta. Poate că venirea în Capitală fusese un pas prea mare, prea devreme.
Nu vorbeam cu nimeni despre ce simțeam. În public mă prefăceam că sunt bine, că abia aștept să urc pe scenă. Nu era deloc așa.
Știam că Radu Afrim pregătește un spectacol la Brăila — teatrul și orașul pe care le iubeam mult. Știam și că Radu nu mă plăcea în mod special. Ba, cred că nici nu mă plăcea deloc. Cu toate astea, mi-am luat inima în dinți și l-am sunat. L-am rugat să mă ia în distribuție.
A fost politicos. Mi-a spus că m-ar lua, dar nu are ce rol să-mi dea — distribuția era deja făcută. I-am spus că nu contează, că pot face figurație. A fost surprins, a zis că e complicat, că am programul din București… Nu m-am lăsat. Și, fără prea mare tragere de inimă, a acceptat.
Așa am ajuns într-o dimineață la Brăila. Am început repetițiile. Cine îl știe pe Radu își poate imagina cum lucra. Îmi spunea băiatul cu tricoul negru. Sau altfel. Numai Marius nu.
La început m-am frustrat. Apoi am înțeles: era un joc. Radu trăiește într-un joc. Refuză realitatea și își construiește propriul univers, iar dacă intri în el, ești fericit. Dacă nu… ghinion. E cam jale.
Am început să lucrăm la un personaj: Cherci, un proprietar de hotel pe malul mării. Am plecat de la un rol fără replici și am ajuns să joc unul dintre cele mai duioase personaje din viața mea.
Am râs mult. Ne-am jucat și mai mult. Copilul-actor din mine se trezea, puțin câte puțin.
Fără să-mi dau seama, mă reîndrăgosteam de teatru. De joc, de căutări, de eșecuri, de oameni.
Și, mai ales, de Radu. De sclipirea din ochii lui, de tristețea pe care o ascunde și o transformă în bucurie. Am recunoscut tristețea aia. Știu de unde vine. Și știu că, dacă o folosești cum o face el, poți face lumea un pic mai fericită.
Îi datorez lui Radu renașterea mea în teatru.
Să fii fericit, Radu. Știu că poți doar pe momente. Dar hai să înmulțim momentele astea. Pentru noi. Pentru public.
Eu am nevoie de tine. Chiar și dacă nu vom mai lucra împreună. Am nevoie să-ți văd spectacolele, să-i văd pe actori cum strălucesc și cum descoperă în ei forțe pe care nu le bănuiau.
Am nevoie să râd la spectacolele tale. Râsul la tine e o curățare. E o izbândă. E o victorie asupra durerii.
La mulți ani, Radu Afrim!
12 - iunie - 2025
