Ne scriem documentele pe PC, citim cărţi pe tabletă, ne trimitem mesaje pe telefon, toate în mod firesc în acestă eră digitală în care viaţa noastră a ajuns dependentă de cipuri şi tastaturi.
Însă într-un sat din comuna Ribiţa, pe Valea Ribicioara, aflat pe vechiul drum al carelor gospodarilor din Zarand către târgul de la Găina îşi are casa un hunedorean care sfidează vremurile şi se-ncăpăţânează să ţină vie o meserie de peste 200 de ani vechime, aceea de hârtier. Îl cheamă Răzvan Supuran şi s-a născut la Brad.
Din puţinele interviuri acordate presei, aflăm cum Răzvan Supuran citea, de mic copil, destul de mult şi aşa l-a descoperit pe Mircea Eliade care i-a marcat puternic drumul de intelectual prin universul filozofiei. A devenit student la filozofie la Cluj-Napoca, timp în care a muncit ca instalator, ca săpător, ca om de serviciu şi ca zilier într-un atelier de carte. După terminarea facultăţii, a crezut că poate schimba lumea ca jurnalist şi aşa a devenit corespondent Pro TV, dar după o vreme s-a întors la prima dragoste, cartea.
„M-am tot întrebat: oare ce să mă pun să fac de acum înainte, ceva ce să nu trebuiască să mai schimb, fiindcă deja aveam 30 de ani. Și ceva care să mă facă să simt că pot face până la capăt ceea ce vreau să fac. (…)Dar primul răspuns a fost: mă fac instalator. Știam cum se face, fusesem instalator o vreme, era și o meserie bănoasă, deci iată că opțiunea era din ce în ce mai atrăgătoare. Dar stând mai bine și gândind mi-am amintit de carte, de dragostea pentru ea, în sine, ca obiect, dar și dragostea pentru text. Primul lucru pe care l-am gândit a fost să încep să scriu literatură, dar mi-am zis: „dar oare cum aș putea eu să fac o carte?” Și-atunci mi-am amintit de vremea când eram în Cluj și pentru vreo două luni am lucrat în atelierul unui artist care făcea și hârtie manuală. Atunci m-am întrebat dacă nu aș putea să fac și eu așa ceva: să fac hârtia, să leg cărțile și așa mai departe. Atunci s-a născut povestea care împlinea întreg scenariul necesar mie: al libertății, al sensului, al ascultării inimii. Am început să adun date, informații și tot ce mi-ar fi folosit să construiesc acest plan. Totodată am început să testez, în balconașul altei garsoniere unde mă mutasem între timp.”
Şi mai spune Răzvan Supuran: „Dacă ne referim la cel al hârtiei, nu e un meșteșug complicat tehnic, dar este unul complex din punct de vedere chimic. E nevoie să înțelegi mai multe feluri de materiale ca procese chimice. Ca să obții o hârtie cum îți dorești, trebuie să-ți determini chimic niște substanțe, materii prime, să se transforme în substanțe și materiale potrivite lucrului tău, iar asta nu se poate face numai mecanic. Trebuie să știi ce să adaugi sau să scoți pentru ca materialele pe care le folosești să devină potrivite acelei hârtii care merită să fie făcute cu mâna, adică una durabilă și de calitate.”
Din balconaşul garsonierei, pasiunea l-a adus şi la Bucureşti, la Muzeul Ţăranului Român, unde a rămas un deceniu până a se muta înapoi, pe meleagurile natale, şi unde a deschis Atelierul de carte. La întoarcere, a luat Atelierul cu el. „Ce aș putea să fac în oraș, în așa fel încât să nu depind de mofturi sau trenduri și care să-mi umple și inima?” Şi mai spune hârtierul nostru: „Eu, personal, am plecat din oraș pentru a face mai bine ceea ce fac deja. În oraș îmi lipsea un lucru simplu: a face lucrul necesar la vremea potrivită. Dar și pentru o căutare interioară – atât filosofic și științific, cât și spiritual. Știm multe despre ce e în jurul nostru și am determinat câte un rol pentru aproape fiecare particulă percepută a universului, dar nici măcar nu ne-am formulat această extrem de simplă și necesară interogație: care este rolul omului în natură? Am numit lucrurile numai prin reflexia percepției. E oare corect așa? Nu știm și nici nu putem afla, dacă nu încercăm și altfel. Și mai cred că, indiferent de felul de viață pe care această generație îl determină pentru următoarea eră planetară, nu vom afla vreodată răspunsul final la această întrebarea a întrebărilor. Dar căutarea răspunsului este marea aventură umană. Să o urmăm împreună. Așa că, stop joc distrugerii naturii. Altfel, nu vom mai avea unde să căutăm. Stop joc, lume!”
În prezent, face hârtie după rețete proprii, dezvoltate de-a lungul timpului, prin repetate încercări şi testări, din deșeuri de hârtie reciclată. „Practic, un hârtier transpune verticala fibrelor din natură în orizontala culturală a lumii oamenilor. Fiecare folos necesar al hârtiei presupune o rețetă anume”. Hârtia obținută este folosită atât la tipăritura în serie limitată, cât și la obiecte din hârtie, cum ar fi abajururi de lampi sau obiecte decorative. Pe pagina de prezentare a Atelierului de carte stă scris; „(Re)clădim lumea cu mâinile. Prin facere de hârtie manuală, tipar manual şi legătorie manuală. Hârtia este ţesătură, împletire de fibre cu sens unic – haină interioară. Ţesătura, fibre aşezate în planuri multifuncţionale – haină într-afară.”
Porţile atelierului său din Ribiţa sunt mereu deschise tuturor. „Trăim aproape de natură, cu rele, cu bune. Aici continuăm meșteșugul cărții, o meserie uitată în majoritatea locurilor de pe planetă. La fel cum uitată este și natura. Și buna ei folosință. Reparăm gospodăria și o facem în primul rând cu materiale naturale: pământ, lemn, lână, paie, var, nisip. Vara aceasta vom deschide și prima tabără de creație. Dacă veniți, să ajungeți în prietenie și cu atenția dedicată relaționării, nu spectacolului lumii din care noi am evadat. Aici nu mai există timp. E doar vreme potrivită.”
4 - aprilie - 2025
