Ieri, ascultând știrile de la ProTV, am simțit cum un fior rece m-a străbătut. Vestea că impunătoarele clădiri ale Poștei Române, presărate ca niște martori tăcuți ai istoriei prin toate regiunile țării, vor fi închiriate, urmând ca activitatea să fie mutată în alte spații, m-a oripilat.
Îmi imaginez zidurile acestor edificii, pline cu povești, de pași grăbiți și de scrisori parfumate, rămase acum goale, suspendate între trecut și un viitor incert. În mintea mea, ecoul vocilor de odinioară – șoapte de iubire trimise pe hârtie, vești de departe, colete nerăbdător desfăcute – se risipește într-un gol dureros.
Poșta Română nu este doar o instituție, ci un simbol. O punte între generații, între orașe, între oameni.
Să îi vezi cladirile istorice, declarate monumente istorice, devenind simple proprietăți de închiriat, să știi că acele holuri, cândva pline de viață, vor găzdui altceva, poate un banal spațiu comercial, e ca și cum ai pierde o parte din identitatea noastră.
În Brașov, de mai bine de un secol, din 1906, în inima Brașovului, într-o clădire impunătoare cu aer de epocă, se desfășoară neîntrerupt activitatea poștală (vezi foto articol Gazeta Transilvaniei – iulie 1906)
Cum să rămâi indiferent când trecutul e scos la mezat? Când zidurile care au ascultat emoțiile brașovenilor și a turiștilor din toate colțirile lumii vor fi reduse la simple active imobiliare? Inima mi se strânge gândindu-mă că, încet-încet, din neglijență sau dintr-un calcul rece, ne pierdem nu doar clădirile, ci și sufletul lor.
O pierdere a identității!
În inima Brașovului, acolo unde istoria a clădit cu migală o punte între trecut și prezent, se află Palatul Poștei – un monument născut în 1906, o filă vie din povestea acestui oraș, care găzduiește activitatea poștală de 119 ani.
Nu este doar o clădire, nu este doar un loc de trimis scrisori; este o amprentă a noastră în lume. Aici, turiști din toate colțurile planetei, fascinați de farmecul orașului, au ales să trimită o carte poștală, să lase o urmă a trecerii lor, să ducă Brașovul mai departe, prin cuvinte și imagini.
Și acum, ce facem?
Închiriem acest simbol pentru doi bani? Îl transformăm într-o afacere oarecare, îl golim de suflet și de rost?
Oare ne permitem să dăm la schimb istoria noastră pe câțiva bănuți, care dacă îi raportăm la veniturile companiei sunt niște resturi?
Ne vindem sufletul orașului așa cum vânturăm o bucată de hârtie veche?
O carte poștală din 1920, păstrată cu sfințenie în colecțiile muzeelor, este o dovadă a respectului pentru trecut. Dar ce respect mai avem, când ne ștergem urmele fără să clipim?
Această clădire nu este un simplu punct pe hartă. Este un simbol pe care fiecare brașovean, fiecare român îl recunoaște. Spuneți cuiva „clădirea Poștei” și oricine vă va îndruma fără ezitare. Pentru că este un reper, un stâlp al identității locale.
Și totuși, se întâmplă ceea ce este de neînchipuit. Ne dezicem de trecut, îl risipim ca pe ceva lipsit de valoare. Ne vindem istoria pe bucăți, o transformăm în cifre seci, fără să gândim la consecințe. Dar istoria nu uită. Și nu iartă. Se va răzbuna pe cei ce o tratează cu dispreț.
Nu putem lăsa să se piardă ceea ce înseamnă Brașovul, ceea ce înseamnă România. Nu putem lăsa ca acest monument să devină doar o amintire. Un oraș fără memorie este un oraș condamnat. Iar noi nu ne putem permite să devenim străini în propria noastră poveste.
Atenție! Poate că nu este o informație sigură, dar este suficientă pentru ca inima să-mi tresară. Pentru că, dacă este adevărat, pierdem mai mult decât o clădire. Pierdem un fragment din noi, o piatră de temelie a memoriei noastre colective.
Nu știu dacă s-a luat această decizie. Nu știu dacă s-a luat deja hotărârea definitivă în Brașov dar în București deja s-a renunțat la vechiul sediu. În București pierderea deja există. Este trecut. Unul dureros.
Dar oare nu este mai bine să tragem un semnal de alarmă acum, când încă se mai poate face ceva? Oare nu e mai bine să ne ridicăm privirea din indiferență înainte ca răul să fie comis?
Istoria ne-a lăsat moșteniri nu pentru a le risipi, ci pentru a le păstra și a le onora. Și dacă astăzi tăcem, mâine s-ar putea să ne trezim într-un oraș care nu ne mai recunoaște, într-un loc golit de repere, unde trecutul nu mai are glas.
Și atunci, cine vom mai fi?
Motivele dezastrului
Dacă oamenii care conduc astăzi această instituție ar fi fost aleși pe merit, prin concurs la care să poată participa și cei care au crescut între zidurile ei, dintre cei ce au simțit pulsul fiecărei scrisori trimise și primite, poate că astăzi nu am fi ajuns aici. Poate că nu am fi fost martorii acestei înstrăinări dureroase a clădirii din București, în care trecutul se risipește sub greutatea nepăsării.
Căci cine altcineva ar fi putut înțelege mai bine ce înseamnă aceste clădiri dacă nu aceia care, ani de-a rândul, le-au umplut cu vocile lor, cu truda lor, cu devotamentul lor? Cei care au simțit foșnetul scrisorilor ca pe un suflu viu, care au trăit fiecare zi în slujba unui rost mai mare decât un simplu calcul economic? Aceștia nu ar fi lăsat ca aceste zidurile să fie golite de sens și oferite celui care poate plăti mai mult.
Dacă sufletul acestei instituții ar fi fost păstrat în mâini vrednice, poate că acum n-am fi vorbit despre pierdere, ci despre renaștere. Poate că, în loc de lacătul pus pe ușile trecutului, am fi avut porți larg deschise spre viitor. Dar când conducerea nu e despre pasiune, ci despre interes, nu e despre continuitate, ci despre profit, iată-ne în pragul unei despărțiri pe care n-o putem înțelege fără să simțim cum se rupe ceva din noi.
Și doare. Doare să vezi cum se vinde istoria. Doare să știi că, în loc să păstrăm ce avem, ne grăbim să renunțăm la rădăcini. Iar când cei care iau deciziile nu cunosc durerea aceasta, e limpede că n-au trăit niciodată cu adevărat aici.
Acest text este un semnal de alarmă pentru autoritățile locale care au puterea de a proteja ceea ce a fost construit nu doar din cărămizi ci și din file de istorie.
Istoria nu trebuie admirată ci trebuie protejată, iar Brașovul merită să rămână un oraș autentic cu care să ne mândrim.
Foto: colecția V. Aldea și Muzeul Casa Mureșenilor
24 - februarie - 2025
