Toată dimineața vântul a clătinat pădurea și din soare au picurat frunzele roșii și galbene ale arțarilor, în șleaurile adânci și jilave ale carelor. La amiază când cerul era mai întins ca pielița prunelor brumării, s-au urnit turmele una câte una de la stânele din Runc și Lespezi, s-au deșirat prin strungile Iepei și Priporului și s-au rânduit o vreme la loc pe sub Piatră.
Apoi s-au strâns în semicercuri largi în jurul izvorului Urda, mânate de la spate de păcurari în smolencile lor cernite. Unii erau de pe Mlacă și Rât, alții din Iezunii și Gheonoae sau de pe Surupatu și din Locul-Unde-Leagă-Roata, unde clipocește fântâna în care poți ghici apele trecutului.
Nimeni nu și-a adus aminte precis de unde a apărut lângă o zariște de aluni Păstorul cel Bun, s-au trezit cu el ițit ca din pământ, cu un ciopor măricel de țurcane, frângea o pâine între mâini și le-a zis, veniți de prânziți, dar niciunul dintre păcurari nu îndrăznea să-l întrebe: cine ești?, știind prea bine cu toții cine este, și de unde vii?, când toate poveștile moșilor pomeneau că își paște oile în Colibi, lângă Piatra Șoimului, deși nu-l văzuse nimeni la față.
Era mai trecut decât și-l aminteau din icoane și zugrăveala bisericilor, albise pe la tâmple, era mai adunat din umeri și mai îngândurat, dar nu-și risipise strălucirea ochilor de o sineală amețitoare, te înecai în ei dacă-i priveai mai bine de șase clipiri din pleoape. Era îmbrăcat ca și ei, în aceleași smolenci, straiele păcurarilor fierte în ulei de piatră, zer din jintiță de mulzare și scoarță de lemn câinesc să țină de ploaie.
Era încălțat în aceleași ciubote ca ale lor, ferecate cu potcoave de cal, să nu dea îndărăt când suie pe piatră, pe cap purta aceeași pălărie din piele ca a lor, bătută cu bumbi rotunzi de alamă, ca și tașca pătrată și neagră sau cârja încovoiată și împiestrită cu șerpi de foc și de aer.
La primele ceasuri ale amiezii s-au deșirat fiecare pe la casele lor, doar Păstorul cel Bun și-a continuat drumul, a coborât din Hăineasa pe Gruiul Rușior și apoi pe Câmpul Negru, zvonul că Păstorul cel Bun coboară de la munte s-a răspândit cu iuțeala vântului, megieșii s-au îmbrăcat în cele mai bune straie de sărbătoare și au bulucit la porți cu tipsii de aramă încărcate cu bucate de sec și năstrape cu apă sfințită.
Rămâi la noi de mas, i-au zis unii după ce și-au luat inima în dinți, dar el a dat de înțeles că vrea să intre în cele patru biserici, s-au ținut ciopor după el, a intrat în templul reformat, pastorul Zsigmond a îngenunchiat și i-a sărutat carâmbii ciubotelor, Păstorul cel Bun a oftat cu ochii țintă la stelele de pe boltă, i-a întins mâna și l-a îmbărbătat de îndată.
În templul catolic „Sfântul Carol de Borromeo” a ținut să vadă altarul armenesc al Sfântului Grigore Luminătorul. În biserica ucraineană “Înălțarea Sfintei Cruci” a vorbit cu popa Steliac în slavonește, l-a întrebat de copii și părinți, iar în biserica românească “Adormirea Maicii Domnului” popa Man i-a arătat pictura lui Traian Bilțiu-Dăncuș cu păstorii îmbrăcați în straie moroșenești care vin să i se închine la ieslea din Viflaim.
N-a putut nimeni să-l țină în oraș pe Păstorul cel Bun, el a vrut cu tot dinadinsul să mâne la blajinii care trăiesc ascunși departe de privirile muritorilor, în pădurile din dosul Văii Mari, din răsăritul Marmației, unde zilele de vară sunt mai umede decât ochiul ploii și mireasma arinilor este mai intensă decât a celui mai profund balsam de tămâie.
A mas în casa Mirei Lacrămă, al cărei frate n-a pus mâna pe armă și i-au dat ca pentru crimă 20 de ani de temniță grea pentru uneltire. Mira este de o frumusețe răpitoare și obișnuiește să-și petreacă după-amiezile la umbra arinilor, în zilele călduroase de vară, unde pictează icoane cu Păstorul cel Bun.
Când nu pictează își face coafuri ce persistă uneori și o jumătate de an, alcătuite în chip meșteșugit din fum de lemn de băcan de culoare roșie sau din lemn violet de indigo. Perucile de fum se obțin prin fumigații de durată, tratament pe care Mira îl urmează adesea de-a lungul zilelor unei săptămâni încheiate, așezată pe un scaun cu trei picioare, cu capul vârât sub un lințoliu țesut din pânză de păianjen.
A doua zi, dis de dimineață, Păstorul cel Bun i-a dat binecuvântarea și i-a promis că fratele ei va fi slobozit peste o săptămână. Când urmele Păstorului cel Bun s-au risipit pe potecile încărcate de frunzele toamnei ce duceau spre Mociar și Sărata, pe cerul dimineții sângerii zburau mii de cazanii și liturghiere, fâlfâind adânc și rar din aripile lor ostenite.
Erau volume grele, cu coperți din lemn de chiparos, îmbrăcate în piele de vițel, de pe care se șterseseră ornamentele și titlurile, și octoihuri și mineiuri strânse cu cheutori din argint sau ferecate în plăci din fildeș, încrustate cu pietre scumpe, ca acelea pe care și le țin bogătanii la căpătâiul patului, pentru a alunga, cu slovele sfinte pe care le conțin între paginile lor, demonii singurătății.
Lucas Cranach cel Tânăr, Păstorul cel Bun, Angermuseum, Erfurt
27 - octombrie - 2025
