În fiecare an, pe 2 aprilie, vorbim despre autism. Este ziua în care distribuim informații, în care folosim simboluri și în care, pentru câteva ore, ne oprim să reflectăm.
Dar, dincolo de această zi, există o realitate care nu se oprește.
Într-o sală de clasă obișnuită, lucrurile nu arată întotdeauna așa cum ne-am aștepta. Există elevi care nu răspund când sunt strigați, care evită contactul vizual sau care nu reușesc să urmeze ritmul activităților. Există reacții la sunete sau la schimbări aparent minore, care pot părea greu de înțeles pentru cei din jur.
Pentru cine privește superficial, aceste comportamente pot fi etichetate rapid. Pentru cine încearcă să înțeleagă, ele spun însă o altă poveste.Autismul nu mai este o realitate rară. Este tot mai prezent în școli, în familii și în comunitate. Această creștere nu înseamnă doar statistici, ci schimbări concrete în modul în care predăm, în care comunicăm și în care relaționăm.
În educație, această realitate se simte cel mai intens. Profesorii sunt ades în prima linie. Între cerințele programei și nevoile reale ale elevilor apare o tensiune dificil de gestionat. Nu există întotdeauna suficientă formare, nu există mereu sprijin specializat, iar timpul este limitat.Și totuși, în fiecare zi, se caută soluții.
Experiența arată că lucrurile se schimbă atunci când abordarea se schimbă. Când comunicarea devine mai clară și mai simplă. Când sarcinile sunt structurate în pași mici. Când rutina este păstrată și mediul devine predictibil.Pentru unii elevi, aceste lucruri nu sunt detalii, ci condiții esențiale pentru a putea participa. Un program stabil, o explicație spusă pe înțeles, o pauză oferită la momentul potrivit pot face diferența dintre blocaj și reușită.
În același timp, este important ca progresul să fie privit realist. Nu toate evoluțiile sunt rapide sau vizibile imediat. Uneori, un pas mic înseamnă un efort mare. Iar recunoașterea acestui progres este parte din proces.
Dincolo de școală, există și realitatea de acasă. Adaptarea nu se întâmplă doar în câteva ore de curs, ci continuă în fiecare zi. Este nevoie de informare, de acces la terapii, de răbdare și de echilibru. Nu există rețete simple, iar drumul este diferit pentru fiecare familie.De aceea, sprijinul din partea comunității devine esențial. O societate informată reduce presiunea și creează context pentru integrare.
Din păcate, persistă încă tendința de a interpreta greșit comportamentele. Etichetele rapide și comparațiile nu ajută. Ele creează distanță și, uneori, izolare.
Autismul nu este o lipsă de educație și nu este o alegere. Este o particularitate de dezvoltare care influențează modul în care o persoană percepe lumea și interacționează cu ea.De aceea, soluțiile trebuie să fie concrete și susținute.
În școli este nevoie de formare continuă pentru cadrele didactice și de acces la specialiști – psihopedagogi, consilieri, logopezi. Curriculumul trebuie adaptat, iar evaluarea trebuie să țină cont de ritmul individual.În același timp, profesorii au nevoie de instrumente practice, nu doar de recomandări teoretice. Ghiduri clare, exemple aplicate și sprijin real în activitatea de zi cu zi pot face diferența.
Pentru familii, accesul la servicii și la consiliere trebuie să fie mai ușor. Sprijinul instituțional nu ar trebui să fie o excepție, ci o normalitate.La nivelul societății este nevoie de mai multă informare și mai puțină judecată. Înțelegerea nu apare automat, dar se poate construi.
Ziua de 2 aprilie nu ar trebui să rămână doar un moment simbolic. Este o oportunitate de a privi mai atent o realitate care există deja și de a decide cum alegem să răspundem.
Pentru că, în final, nu este vorba doar despre autism, ci despre capacitatea noastră de a înțelege diferența, de a ne adapta și de a construi un mediu în care fiecare persoană are șansa de a reuși.
Iar această schimbare nu începe dintr-un sistem.
Începe din felul în care alegem, în fiecare zi, să vedem și să înțelegem.
Prof. Agafiței Daniela
Terapeut Tomatis
