Din punct de vedere istoric, Ștefan cel Mare a domnit între 1457 și 1504, aproape 47 de ani, una dintre cele mai lungi și mai stabile domnii din istoria medievală a Moldovei. În această perioadă a purtat numeroase războaie pentru apărarea țării, multe dintre ele împotriva Imperiul Otoman, într-un context în care presiunea otomană asupra Europei de Sud-Est era foarte puternică.
Victoria de la Bătălia de la Vaslui a avut un ecou deosebit în întreaga Europă. După această victorie, Papa Sixt al IV-lea i-a adresat o scrisoare în care îl numea verus christianae fidei athleta – „adevărat atlet al credinței creștine“.
Însă, din perspectivă ortodoxă, Ștefan nu a fost trecut în rândul sfinților pentru victoriile sale militare. Acesta este un aspect esențial.
Canonizarea sa de către Biserica Ortodoxă Română, în anul 1992, are în vedere întreaga sa viață:
• apărarea credinței și a țării;
• sprijinirea Bisericii;
• zidirea și înzestrarea a zeci de biserici și mănăstiri;
• pocăința și conștiința răspunderii înaintea lui Dumnezeu;
• mărturisirea credinței într-o epocă extrem de dificilă.
Cronica și tradiția ne spun că, înainte de luptă, Ștefan cerea sfatul duhovnicului său, se ruga și postea. După biruințe, nu își atribuia meritul exclusiv, ci mulțumea lui Dumnezeu și ridica biserici ca semn de recunoștință. Chiar și după înfrângeri, nu deznădăjduia, ci își continua lucrarea. Cred că aici se află adevărata lecție pentru noi.
Ștefan cel Mare nu este un model pentru că a fost un mare strateg militar, ci pentru că a înțeles că puterea politică trebuie să fie supusă lui Dumnezeu și pusă în slujba binelui comun.
Există un gând care mi se pare foarte potrivit pentru o predică sau o conferință: Ștefan cel Mare nu a apărat doar hotarele Moldovei, ci și hotarele spirituale ale poporului său. El a înțeles că un popor poate pierde cetăți și le poate recuceri, dar dacă își pierde credința, își pierde sufletul.
Totodată, este bine să evităm o prezentare idealizată. Biserica nu afirmă că Ștefan a fost un om fără păcat. Dimpotrivă, sfințenia în tradiția ortodoxă nu înseamnă lipsa greșelilor, ci viața trăită în pocăință, în credință și în slujirea lui Dumnezeu. Tocmai această perspectivă îl face apropiat de noi: un conducător cu responsabilități uriașe, cu biruințe și încercări, care a căutat să-și așeze întreaga viață sub binecuvântarea lui Dumnezeu.
Poate că cea mai frumoasă concluzie este aceasta: Istoria îl numește pe Ștefan cel Mare un mare domnitor. Biserica îl cinstește ca pe un sfânt. Între cele două nu există contradicție, ci continuitate: măreția lui istorică își găsește sensul deplin în fidelitatea față de Hristos și față de credința pe care a apărat-o și a mărturisit-o.
2 - iulie - 2026
