Istoria iobagului român nu e o școală de economie politică, e un reflex de supraviețuire în care pământul te-a bătut cu sapa, iar stăpânul te-a măsurat cu talpa.
Generațiile astea nu s-au născut din statistici, ci din șanțuri.
Iar când a venit socialismul, i-a scos din noroiul pur și simplu, i-a băgat în hala uzinei cu miros de șpan și le-a dat o normă: mică, dar sigură.
Le-a dat un bloc cu două camere și un doctor de circumscripție care venea cu bicicleta.
Tranziția i-a aruncat înapoi în noroi, dar de data asta fără cizme și fără uzină. Le-a spus că sunt liberi.
Libertatea înseamnă să n-ai bani de medicamente și să fii mândru că trăiești în UE.
Iată-l. Are IQ-ul de sub 93, exact atât cât îi trebuie statisticienilor de la București ca să-l scoată vinovat de eșecul național.
Nu știe ce e acela un deficit bugetar.
Nu citește editorialele de pe net scrise de băieții cu ochelari rotunzi care beau matcha latte în Dorobanți.
Dar știe exact pe ce dă banii, pentru că banul lui miroase a leu vechi și a spaimă.
Când merge la urne, nu votează viitorul Europei.
Votează oasele lui dureroase. Votează suta aia de lei în plus care-i cumpără trei cutii de Aspacardin și o pâine.
Politicianul de la oraș îl scuipă de sus cu un aer de superioritate tehnocrată, dar îi dă hârtia colorată.
Oierul sau primarul de comună măcar îi știe numele.
Așa se naște prostul pesedist și pensionarul comunist din creierul analiștilor de carton.
Sunt două măști lipite cu scuipat pe fața unui popor care a îmbătrânit urât, singur, în sate care se sting și la blocuri unde vecinul nu te mai știe de frică sau de rușine.
România de azi e o țară unde un bătrân de 75 de ani mai are în medie patru ani de viață fără handicap grav, jumătate cât un cetățean din Nordul civilizat.
Restul e tăcere, UPU plin de tărgi sâmbătă noaptea, „mai așteptați” și doctorul trimis la două sute de kilometri.
Când o țară întreagă devine o azil de bătrâni lăsat pe butuci, cel de la putere preferă să-l facă dobitoc decât să-i construiască un spital.
E mai ieftin să urli că e votantul PSD care ține națiunea în loc, că e retrograd, că vrea dictatură și o ață roșie la gât, decât să recunoști că propriul lui vot e un strigăt de disperare de la fundul prăpastiei.
Țara asta nu se va face niciodată bine cu Nordul pe limbă și cu dispreț în privire.
Se va face când ăia care știu carte vor coborî din turnul de fildeș și vor înțelege că viața nu se termină la prima aplicație de internet banking.
Până atunci, pensionarul cu noroiul pe cizme rămâne singurul martor real al unei Românii care refuză să moară doar de milă.
M-am întrebat de multe ori, uitându-mă la ei, dacă mâine s-ar da ceasul electoral înapoi și oamenii ăștia ar avea de ales, de ce nu aleg niciodată liberalismul curat, cel cu piață liberă, taxe mici pe capital, meritocrație și broșură corporatistă?
De ce, în fața falimentului și a costurilor care le sugrumă gâtul, se întorc tot la cei care le-au dat o fărâmă din propria lor sudoare înapoi?
Antropologic vorbind, răspunsul nu stă în analfabetismul funcțional, ci în memoria adâncă a iobagului.
Pentru omul care s-a născut și a îmbătrânit cu cizmele pline de noroi, statul nu a fost niciodată un arbitru neutru sau o entitate abstractă din manualele de drept.
Statul a fost, de la moșier încoace, cel care are barda.
Liberalismul, în traducerea lui transcarpatică, nu a însemnat niciodată oportunitate sau „șansă egală”.
A însemnat cine îți ia pământul, cine îți vinde uzina pe o pagină de ziar pe care n-aiștiut s-o citești și cine îți spune că, dacă n-ai reușit să-ți faci startup la 70 de ani în comună, ești un leneș care merită să moară de foame pe prispă.
În satele astea care se sting și în blocurile muncitorești unde liftul miroase a urină și a resemnare, liberalismul e perceput ca ideologia prădătorului.
E limba în care ți se explică de ce ai fost ejectat din istorie.
Când un om cu un IQ de sub 93 — măsurat de aroganța de București — aude despre „flexibilitatea pieței muncii” sau „optimizare fiscală”, el traduce instantaneu prin:
„Bă, ăștia vin să-ți ia și restul de lemne din curte și să te lase în pielea goală, dar cu o diplomă de cetățean european pe frunte”.
Antropologia comunităților sub-dezvoltate ne arată o lege de fier: când resursele sunt scarse și frica e endemică, grupul nu caută libertate, ci protector.
Iobagul nu vrea libertatea de a concura cu patronul; vrea un stăpân previzibil care să nu-l omoare în bătaie și care, la Crăciun sau la o campanie, să-i arunce o halcă de carne sau o sută de lei în plic.
Partidul care îl zdrobește prin costuri zilnice nu pierde pentru că e hoț; el supraviețuiește tocmai pentru că practică feudalismul clientelar.
În lumea lui, relația politică e personală, nu contractuală. Nu ai nevoie de cod fiscal ca să înțelegi un primar care îți dă două basculante de pietriș la poartă sau îți plătește înmormântarea mumei.
În schimb, dreapta liberală vine cu o gesticulație sterilă, aseptică, spălată pe mâini cu gel antibacterian.
Dreapta îi vorbește despre „reforme structurale”, adică exact briciul care l-a sângerat de fiecare dată în ultimii treizeci de ani.
De-asta n-ar alege niciodată liberalismul.
Pentru că liberalismul, în practica pe care ei au pipăit-o cu mâinile bătătorite, e religia celor care au câștigat de pe urma prăbușirii lor.
Când n-ai avut niciodată parte de piață, ci doar de șocul ei, piața liberă ți se arată ca o formă organizată de jaf.
Iar votul pentru stânga clientelară nu e o opțiune ideologică, ci un act de legitimă apărare: e ultima armă a celui care s-a așezat cu spatele la zid și refuză să aplaude gloanțele care îl execută.
Această imagine este o icoană vie a paradoxului politic românesc.
Privirea fixă, ușor încordată și ridurile adânci ale lui TUDOSE nu sunt doar trăsăturile unui om la o conferință de presă; ele sunt harta geografică a unei tranziții neîncheiate.
Omul din imagine este chintesența liderului post-decembrist care a reușit imposibilul: a sărit gardul istoriei nu prin meritocrație liberală, ci printr-un „scurtcircuit” de tip Godel.
A pornit, metaforic, din acea cizmă de gumă și din noroiul iobăgiei descris anterior, dar a aterizat direct în fotoliul puterii centrale.
Cum? Nu prin inovație, ci prin însușirea perfectă a sistemului care l-a produs.
El este dovada că sistemul nu s-a schimbat, doar și-a schimbat stăpânii veniți din propria lui substanță.
El îi conduce pe „ăștia” — masa de pensionari nostalgici și asistați care l-au votat — nu pentru că ar fi un vizionar care îi scoate din sărăcie, ci pentru că le oglindește perfect frica și limitările.
El este unul de-ai lor care a învins sistemul folosind armele sistemului: clientelismul, promisiunile vagi și mimetismul autorității.
Scurcircuitul Pascalian a funcționat: omul și-a asumat riscul social, a pariat pe continuitatea mentalității de stăpânire, și a câștigat totul.
Când îl privești, vezi un om care a sărit gardul, nu ca să scape de cizma de gumă, ci ca să se asigure că el este cel care o poartă acum, de partea cealaltă a istoriei.
Aparent, conduce mulțimea însă antropologic, este doar cea mai avansată formă de supraviețuire a unei clase politice care se hrănește din propria ei bază socială.
10 - septembrie - 2026
