Nu e neapărat rea intenție.
E mai degrabă un reflex: „totul e relativ, dragă, doar că relativitatea mea o bate pe a ta”.
Se transmite de la gazdă la gazdă, contaminând tot ce prinde, de la grupuri de Facebook până la ministere.
Și uite-așa a ajuns și la un oltean din Vâlcea, Ștefan Ovidiu Popa, absolvent de drept la Craiova, fost consilier juridic pe la niște firme din județ, devenit brusc ministru al Transporturilor.
Nu pentru că a construit vreodată ceva, ci pentru că a primit virusul.
Și acum vrea să închidă gura presei pe șantiere, sub pretextul că „e periculos”.
Virusul nu sare direct de la Olguța la Popa. Are etape, ca orice agent patogen care se respectă.
De la Iliescu la Năstase s-a transmis ideea că „statul știe mai bine și presa strică”.
De la Năstase la Ponta s-a adăugat că „comunicarea se coordonează”.
De la Dragnea la Rafila a căpătat formă medicală: „e pentru siguranța voastră”.
De la Rafila la Rogobete a devenit administrativ: „procedura e procedura”.
Iar de la Rogobete, prin aerul partidului, a ajuns la un deputat de Vâlcea care nu prea vorbea în public și care acum, ca ministru, scoate un comunicat în care presa nu mai poate veni pe șantier când vrea.
Anunțul e clasic. „Pentru asigurarea unei bune desfășurări și coordonări a activităților de comunicare publică, dar și a respectării normelor de securitate și sănătate în muncă…” – adică jurnalistul nu poate stabili singur data și ora.
Trebuie să ceară anticipat către beneficiar, care se consultă cu antreprenorul, care decide când îi convine, ținând cont de „programul lucrărilor, condițiile concrete din teren și posibilitatea asigurării accesului în condiții de maximă siguranță”.
Pe scurt: presa nu mai merge pe șantier când îi taie capul. Merge când îi dă voie constructorul.
Și totul e justificat cu Legea 319/2006, HG 300/2006 și restul bibliografiei de protecția muncii.
Exact cum Olguța ar fi citat Einstein și ar fi zis că „relativitatea se aplică și la accesul pe șantier”.
Popa e gazdă perfectă. Și arată exact ca produsul final al virusului.
M-am uitat la el cu ochiul de antropolog fixat pe craniu, pe ochi, pe buze, pe felul în care stă.
Și am avut senzația clară că văd un hibrid. Nu e metaforă. E diagnostic de teren.
Partea de sus a feței e Iliescu de la începutul anilor ’90, când încă nu se hotărâse dacă zâmbește sau doar își strânge buzele ca să nu spună ceva.
Ochii au ceva din Geoană din perioada „eu sunt alternativa modernă”, acel amestec de politețe și calcul care te face să te întrebi dacă omul aude ce zici sau doar așteaptă să-ți termine propoziția ca să-și pună replica.
Iar restul e geaca de piele a lui Petre Roman din 1990, când era adulat de muncitoarele de la textile din Craiova aceeași siguranță că ești iubit de mase, chiar dacă masele nu te-au văzut niciodată la față pe șantier.
O armată de stiliști și consultanți de imagine s-a chinuit să-l spele, să-l calce, să-l scoată în lume ca pe un produs de lux european.
Respira a țărănoi oltenesc de la o poștă!
Poți să-i pui pe umăr un sacou de cașmir fin de Italia, că tot așa stă, de parcă tocmai a coborât dintr-un Oltcit plin de pepeni, cu mânecile suflecate la cărat lada de bere.
Cravata de mătase naturală e nodulată strâmb, nu pentru că n-ar ști s-o lege, ci pentru că sub gulerul ăla transpiră frica milenară a omului care a ieșit cu mâna în fund din noroiul satului și acum e pus să administreze bani publici.
Are privirea aia de vătaf scăpat la tarabă, care vrea să parafrazeze un tehnocrat occidental, dar căruia i se ghicește imediat reflexul de a ascunde ceasul de aur în mânecă dacă trece cineva suspect pe lângă el.
Nu e inventat de el. E doar ultima gazdă. Virusul circulă de zeci de ani prin PSD și prin instituțiile pe care le ocupă: ideea că transparența e periculoasă, că presa deranjează, că „coordonarea” e echivalentul siguranței.
De fiecare dată când apare un incident sau o întârziere, soluția e să restrângi accesul, nu să lămurești cauza.
Popa n-a condus niciodată un șantier de autostradă, dar a învățat rapid, ca orice absolvent de drept care a fost consilier juridic și mediator, că actul trebuie să aibă formă, nu neapărat fond.
Cel mai simplu mod de a nu avea surprize e să controlezi cine vede șantierul.
Antreprenorul devine portar.
Beneficiarul devine intermediar.
Ministrul rămâne cu comunicatul curat și cu fața de hibrid Iliescu-Geoană-geacă-de-piele.
Olguța zice că Einstein a zis ceva despre relativitate. Manda dă din cap, aprobator.
Și undeva, pe un șantier de infrastructură, un jurnalist trebuie să aștepte să i se aprobe ora, pentru că altfel ar încălca normele de securitate.
Terenul există, lucrările există, banii publici există.
Doar că acum există și un act care spune că nu le poți vedea când vrei tu.
Virusul s-a transmis.
Gazda nouă e oltean, de la Vâlcea, jurist de Craiova.
Dar hibridul nu e singur.
Vine din linia Grindeanu de la Transporturi. Ambii fără nicio calificare pentru minister.
Grindeanu a trecut pe acolo fără să fi construit vreodată ceva, iar acum îl trimite pe următorul.
Zero kilometri de autostradă în CV, zero șantier de cale ferată, zero experiență de infrastructură.
Provine din zonele acelea statistic cele mai defavorizate, unde casa de chirpici încă există pe alocuri și unde statistica spune că se trăiește greu.
De acolo se ridică, cu gura mare și puțind a găinaț de curcă.
Aoleu, maică, că știe el cum se face.
Am trecut prin zona aia acum vreo șapte ani. Pepeni și gogoșari pe marginea drumului, cizme de gumă, garduri rupte și gaini încă la care se taie capul cu toporul.
Scena urmată de miorlăieli ale pisicilor care dau târcoale non-stop pentru rămășițe.
Combinate la final de seară cu zaibar și pumni în falci, că Lena se uită la Nelu.
De cel puțin ani de zile mă întreb cum e posibil ca din mediul ăla să ajungă cineva pe un scaun de ministru?
Am căutat, am studiat, am cercetat.
Nu rămâne decât gloata care l-a trimis acolo. Nu meritul, nu experiența, nu competența.
Gloata care votează pe reflex, pe listă, pe „al nostru”, pe cel care zâmbește profesionist și pune formă pe act.
Virusul se transmite exact prin gloata asta: de la Iliescu la Năstase, de la Dragnea la Rafila, de la Rogobete la Grindeanu și de acolo la Popa.
Atunci îmi dau seama de ce Bolojan n-a avut nicio șansă. Bolojan vine din alt tip de selecție: cifre, execuție, rezultate măsurabile, fără răbdare pentru comunicatul de formă și fără dependență de gloata care trimite oameni pe scaun.
În mediul ăla, competența e un dezavantaj. Nu se transmite viral. Nu se aliniază pe lanțul de gazde.
Ce trebuie făcut mai departe e simplu și greu în același timp: să nu mai trimită gloata oameni pe scaun.
Să se rupă lanțul de transmitere. Să se ceară calificare reală, nu formă pe act.
Altfel, următorul Popa, următorul hibrid, următorul oltean de la pepeni pe margine va scoate același comunicat.
Gloata nu l-a refuzat pe Bolojan pentru că n-ar fi știut să facă. L-a refuzat tocmai pentru că știa.
Bolojan nu se încadrează. Nu e gazdă bună pentru virus. Nu e produsul final al gloatei.
E omul care măsoară, taie, livrează și nu are răbdare să explice de ce „totul e pentru binele tuturor” în timp ce presa așteaptă afară.
De aceea gloata l-a refuzat. Nu pentru că n-ar fi putut. Ci pentru că ar fi rupt lanțul
Virusul continuă. Gazda nouă stă la microfon. Gloata aplaudă. Și jurnalistul așteaptă să i se aprobe ora.
Minimul care-i place gloatei nu e omul care știe să facă. E omul care știe să se alinieze.
E hibridul de Iliescu-Geoană-geacă-de-piele, oltean de Vâlcea, din linia Grindeanu, fără un kilometru de autostradă în CV, dar cu gura mare și puțind a găinaț de curcă.
La urma urmei, poți să îmbraci o primată în mătase de Viena, că tot aia e: rămâne aceeași căpușă cu buletin de provincie și conturi în paradisuri fiscale, cocoțată pe grumazul unei Românii care plătește tăcută nota de plată pentru toată parada lor de parveniți.
29 - octombrie - 2026
