Inaugurarea, în luna decembrie a anului 1978, în clădirea de pe Strada Domnească Nr. 77, a primului muzeu judeţean de etonografie din Galaţi, a constituit un adevărat triumf. Spre deosebire de celelalte muzee zonale din ţară, care ilustrau sumar şi invariabil aproape toate capitolele etnoculturii, indiferent de capacitatea spaţiului expoziţional şi de valoarea exponatelor, muzeul gălăţean a prezentat o singură categorie de obiecte: ţesături de lână, discret secondate, pe alocuri, de prosoape. În locul cunoscutelor unelte şi instalaţii care ilustrează procese şi procedee tehnice – şi care urmau să fie valorificate şi ele peste timp, în alte variante tematice – s-au desfăşurat atunci în voie, pe tot circuitul muzeului, doar scoarţele. Nu ca obiecte cu funcţie minoră în gospodăria ţărănească, ci ca valori semnificative, demne de a sta pe cele mai înalte trepte ale scării valorilor universale.
Scheme compoziţionale şi armonii cromatice de mare profunzime, în care rafinamentul se împleteşte cu ingeniozitatea, iar vibraţia şi prospeţimea spontaneităţii cu severitatea structurilor compoziţionale arhaice, alcătuiau un univers mirific, ţesut cu migală şi har, în care semnul plastic şi culoarea încorporau colinde, balade, basme, totemuri, rituri străvechi convertite în metaforă plastică şi simboluri. Nimic confuz, nimic ilustrativ.
O bună parte din curentele moderne, apărute la cumpăna veacurilor al XIX-lea şi al XX-lea, căuta noi modalităţi de exprimare plastică, abandonând anecdoticul şi găsindu-şi în aceste „umile” ţesături de casă precursori greu de egalat. Culoaea-lumină, atribut propriu picturii marilor maeştri ai marilor epoci creatoare, şi mult preţuită şi de pictorii moderni, se releva ca ceva întru totul firesc, dintotdeauna la îndemâna oricărei ţesătoare. Horele larg desfăşurate, ce coborau parcă din ritualuri neolitice, înconjurând perechi de tineri străjuiţi de luceferi, de brazi şi de păsări, tăinuiau parcă nunţi mioritice. Dar şi istorie, mai ales atunci când mirele purta uniformă militară, iar scoarţa de dotă fusese ţesută la 1878. Se putea citi sub strailele dorobanţului silueta ciobanului nelumit, plecat pe câmpul de bătălie pentru a-şi împlini destinul.
Spre deosebire de contribuţia esenţială a conducerii Comitetului de Cultură şi Artă din vremea aceea la organizarea muzeului de etnografie gălăţean, au existat şi voci care au exclamat: „Ce sunt zdrenţele astea, agăţate pe pereţi, tovarăşe?!… Să le dăm jos, că ne fac de râs!” Şi le-au dat jos, distrugând primul muzeu de etnografie doar la aproximativ doi ani de la înfiinţare. Ce conta valoarea culturală a instituţiei şi investiţia materială? Indivizii îşi satisfăcuseră capriciile şi aroganţa născute din subcultură.
Deşi … despre minunăţiile acelea existau şi păreri autorizate. „Puţine lucruri îmi amintesc să mă fi impresionat mai mult decât acei pereţi împodobiţi împărăteşte de scoarţele aşezate vertical, curgând ca nişte cărări esenţiale între cer şi pământ … Dar mai presus de toate era Sentimentul aproape religios care te cuprindea în faţa acelei frumuseţi care izvorâse cândva din miei, şi fusese toarsă, şi vopsită, şi urzită, şi ţesută, dar căreia timpul îi dizolvase de mult utilitatea şi sensul, lăsând-o să existe fără prihană” – scria poeta Ana Blandiana în articolul „O catedrală de lână” („România literară, 11.01.1979), pe când se afla încă sub influenţa celor văzute la Muzeul de Etnografie din Galaţi.
Astea erau „zdrenţele” cocoţate aşa, tam-nisam, pe cele mai înalte culmi ale artei, iritând ignoranţa şi mediocritatea unor potlogari purtători de rang ai vremii – „mari eroi” ai lucrurilor mărunte care blocaseră de ani de zile, cu îndârjită autoritate „ştiinţifică”, drumul acestor capodopere spre depozitele Muzeului de Istorie din Galaţi, sub pretextul că „nu prezintă nici un interes muzeistic”.
Atenţie, specia acestor indivizi, deosebit de nocivi, nu a dispărut încă. Se afirmă din nou sub altă mască! S-ar putea ca şi Muzeul Satului „Petru Caraman” de la Gârboavele să aibă aceeaşi soartă. La vremuri noi, alţi „mari eroi”!
Eugen HOLBAN, etnolog
