Motto:
”Oamenii au început să se simtă mai mult clienți și mai puțin cetățeni, iar consecințele sunt uriașe. Dacă sunt client, vreau să primesc ce-mi doresc, corect? Și sunt convins că am dreptul să primesc ceea ce-mi doresc. Nu contează dacă mai sunt și alții care doresc același lucru, eu vreau să fiu tratat cu prioritate.[…] În calitate de cetățean, stau și analizez un pic situația – oare mai sunt și alții care își doresc același lucru sau sunt singurul? Un client este individualist, crede că lumea începe și se termină cu el. Un cetățean înțelege că este parte a unei comunități și poate tolera faptul că anumite lucruri nu se întâmplă cum își dorește el, astfel încât să se creeze totuși o valoare adăugată întregii comunități.[…] Noi de 40 de ani le spunem oamenilor că sunt clienți și clienții au întotdeauna dreptate. Și așa am ajuns să trăim într-o lume în care nimeni nu se mai consideră cetățean, toți se consideră clienți.” _ Mark Adams – specialist în strategii digitale, interviu Panorma 19 iunie 2025[1]
Constat în ultimele zile cu oarecare surprindere și cu foarte mare amărăciune imposibilitatea de a avea o discuție rațională și bazată pe fapte privind cele mai echilibrate metode de a reduce deficitul bugetar datorită unui val de dezinformare – involuntară de cele mai multe ori (sper), dar alteori evident voluntară – care bântuie în bula clasei mijlocii românești, pro-europene și pro-occidentale.
Nu lasă loc nici unei discuții faptul că în democrațiile liberale rolul clasei mijlocii este esențial – nu există stabilitate democratică, nu există stat de drept sau libertăți civile fără o clasă mijlocie solidă și majoritară în societate. Pe de altă parte această clasă mijlocie nu este omogenă: antreprenori, liber profesioniști, salariați în sectorul privat, salariați în sectorul public, fermieri, rentieri, etc. Fiecare din aceste grupuri au interese diferite – iar acest lucru se vede în România în modul în care ideile politice și economice dominante în această zonă se structurează. Din păcate din cauza sistemului de educație foarte deficitar în zona pregătirii civic-politice a viitorilor cetățeni, la noi, mai mult ca în alte părți, ideile economice și politice ale grupurilor ce compun clasa mijlocie sunt modelate de modă, influența rețelelor sociale, schematismul ultra-simplificator al mass-media, etc. Astfel s-a ajuns ca figura Antreprenorului, concepută simplificator, să fie identificată integral cu întreaga clasă mijlocie și mai mult decât atât să fie deificată. Despre unele mituri care bântuie astăzi discuțiile din clasa mijlocie românească o să fie vorba mai departe.
Mitul Întâi: Beneficiarii principali ai ”dezmățului” bugetar din ultimii ani sunt politicienii și clientela lor, unii profitori din sistem sau in-extenso bugetarii excesiv de numeroși.
Realitatea este mult mai nuanțată și diferită: dacă analizăm Figura 1 și Figura 2 vedem că România are o pondere constantă a angajaților din sectorul public în total angajați (aici se cuprind nu numai salariații, ci și activitățile independente). Este cam în partea a doua a clasamentului atât în interiorul Uniunii Europene, cât și dacă ne referim la țările membre OECD – cele mai dezvoltate din lume. Mai mult România are o rată de ocupare foarte redusă, așa cum rezultă atât din statisticile Eurostat (Figura 3) cât și ILOSTAT (a Organizației Internaționale a Muncii) (Tabelul 1/coloana 3). Pornind de la aceste date am calculat ponderea personalului din sectorul public în total populație – motivul fiind că populația totală este cel mai bun indicator de corelație în cazul de față. De ce? Pentru că dimensiunea populației determină – la un anumit nivel de dezvoltarea – cererea și dimensiunea unor servicii publice esențiale: educație, sănătate, securitate internă, etc. După cum se vede în Tabelul 1/coloana 5 România are a cincea cea mai mică pondere a angajaților din sectorul public în populația totală.
Figura 1
Sursa: Eurostat
Figura 2 – Raport OECD Government at Glance 2023
Figura 3
Tabel 1
Sursa: prelucrare proprie după baza de date ILOSTAT și raport OECD Government at Glance 2023
De fapt graficele și tabelele menționate relevă adevărata problemă a României: ocuparea redusă – a treia cea mai mică în ambele clasamente – ceea ce face ponderea sectorului public să pară cumva mai mare. Motivele: calificările inexistente sau nepotrivite cu cerințele pieței muncii, abandon școlar mare și timpuriu, ineficiența sistemului de Venit Minim Garantat de a atrage beneficiarii lui pe piața muncii. Cu alte cuvinte prima prioritate în acest domeniu, pentru a scădea ”povara” relativă a sectorului public este creșterea ratei ocupării, care nu se poate realiza de azi pe mâine, ci prin măsuri aplicate consecvent ani și decenii.
Cifrele arată clar că România nu suferă de o supra-extindere a sectorului public, ci de o sub-ocupare a forței de muncă. Mărimea sectorului public este determinată de 2 factori: nivelul de dezvoltare – și România a intrat în rândul țărilor dezvoltate – și apartenența la Uniunea Europeană care este nu numai un club de țări dezvoltate, ci și un club de țări cu standarde și costuri mari pentru protecția și incluziunea socială. Ori ambii factori sunt determinanți în creșterea sectorului public – când România a ales Uniunea Europeană a ales un model civilizațional și social.
Acum să vedem cine a beneficiat efectiv de derapajul bugetar din 2024. În Tabelul 2 avem o prelucrare a execuțiilor bugetare pe anii 2023 și 2024 – câteva concluzii rapide:
- a. În ciuda aparențelor în anul 2024 colectarea veniturilor fiscale + contribuții (CAS și CASS) a fost semnificativ mai bună decât în 2023. Astfel încasările la aceste categorii de venituri au crescut ca pondere totală în PIB de la 25,9% la 29,2% ceea ce este un salt remarcabil pentru un singur an.
- b. Problema este că au explodat cheltuielile cu salariile și pensiile: în primul caz creșterea este de 24%, în al doilea de 17,2%. Toate astea au condus la o creștere a deficitului bugetar cu aproape 70% față de 2023, ponderea acestuia în PIB crescând de la 5,68% la 8,65%. În acest context trebuie menționat că creșterea absolută a cheltuielilor cu salariile și pensiile în 2024 a depășit creșterea absolută a deficitului în 2024 față de 2023, cu aproape 2 mld Ron.
- c. Deci beneficiarii reali ai derapajului bugetar au fost aproximativ 4,7 milioane de pensionari de asigurări sociale, aproximativ 200.000 de pensionari speciali (armată, poliție, magistrați, diplomați, Curtea de Conturi, navigatori aerieni, etc – aici trebuie știut că aproximativ 190.000 sunt militari și polițiști și 11.637 ceilalți) și 1,3 milioane de salariați din sistemul bugetar. În total cam 6,3 milioane de votanți – este adevărat că nu toți au beneficiat la fel: unii mai mult, alții mai puțin. Însă este o regulă în economie și statistică: numerele mari determină cifrele/sumele mari.
- d. Dacă pensionarii și bugetarii au fost beneficiarii direcții ai derapajului bugetar, au existat și beneficiari indirecți – cum se spune în finanțele publice de runda a doua. Și aceștia sunt antreprenorii, companiile ale căror vânzări au fost susținute de cele peste 64 mld Ron cheltuite în plus de pensionari și bugetari. Și au mai beneficiat și de nișele fiscale la impozitarea capitalului sau venitului personal din activități independente – lucruri cunoscute de mult, pe care Comisia UE ni le tot cere să le rectificăm și pe care politicienii le-au abordat cu multă, prea multă timiditate.
Tabel 2
Sursa: prelucrare proprie după execuțiile bugetare 2023 și 2024 de pe site-ul MF
Este evident că ce s-a întâmplat după terminarea pandemiei tine de populismul cel mai clar: PSD, în special, dar și PNL, nu numai că au evitat să se ocupe serios de derapajul bugetului public – început și determinat de modificările la Codul Fiscal inițiate de Victor Ponta care a redus TVA-ul de la 24% la 19% în 2014 și a mărit regimurile speciale de TVA și continuat de Liviu Dragnea cu creșterea uriașă a plafoanelor pentru micro-întreprinderi, trecerea tuturor contribuțiilor la angajat și altele și altele.
Analize (Figurile 4 și 5) ale echipei Romanian Economic Monitor (RoEM), proiect al Facultății de Științe Economice și Gestiunea Afacerilor din cadrul Universității Babeș-Bolyai, arată că în România ultimelor decenii inegalitățile de venituri au scăzut numai cu prețul creșterii masive a deficitelor bugetare – cu alte cuvinte politicienii s-au ferit să propună un contract social transparent: reducem inegalitatea, dar cineva trebuie să plătească pentru asta. Inegalitățile au fost reduse pe tăcute, fără să se discute despre cine și de ce trebuie să achite nota de plată, veniturile bugetare nu au ținut pasul cu noul nivel de cheltuieli și deficitele au explodat. Re-consolidarea bugetară a trebuit făcută de fiecare dată cu măsuri grăbite, ad-hoc, care generează și pierderi economice și mult mai multă suferință socială. Tot în acest context trebuie subliniat că nu există economie de piață/capitalistă fără un nivel oarecare de inegalitate, care nu numai că este rezultatul ”natural” al unei competiții libere, chiar dacă reglementate, dar are și un rol de stimulare a dezvoltării. Problema fundamentală devine care este nivelul de inegalitate de la care aceasta are mai degrabă un rol negativ, disruptiv în ceea ce privește o structură socială coerentă și funcțională pentru a susține un stat de drept, liberal-democratic. Cum analizăm și răspundem la această întrebare este în sine o mare provocare, care rămâne deschisă.
Totodată aceleași analize ne mai arată un lucru foarte interesant: că inegalitățile de venituri în România au scăzut și că ele se plasează undeva pe la mijlocul clasamentului UE – ceea ce pune sub un mare semn de îndoială explicația că explozia electorală a extremei drepte populiste în România are de-a face esențialmente cu mari inegalități – cu certitudine explicațiile sunt mult mai complexe și mult mai puțin deterministe economic.
Concluzie: în comparație cu țările din Uniunea Europeană și cu țările dezvoltate din OECD, România NU are un sector public excesiv, dimpotrivă este unul dintre cele mici. Mai mult dimensiunea sectorului public în România este determinată atât de populație, dar și de creșterea bunăstării generale (vezi Tabel 3) și de standardele foarte înalte ale clubului – Uniunea Europeană – în care am intrat. Nu poți păstra cadrele medicale în România fără să-i plătești în corelație cu nivelul PIB, dar și cu salariile din țările unde ar putea emigra. Pe de altă parte sectorul public trebuie reformat substanțial – în special reforme structurale în sănătate, educație, guvernanța publică pentru a îmbunătăți calitatea serviciilor publice. Este absolută nevoie de o reformă administrativ teritorială și de reducerea masivă a numărului de primării din zona rurală – probabil cu peste 75%. Există surplus de personal în administrația publică centrală, agenții sau autorități publice inutile sau care pot fi comasate, sunt multe sinecuri care trebuie desființate. Toate acestea trebuie făcute în mod obligatoriu și urgent, din motive de etică: pentru a împărți cât mai echitabil povara consolidării bugetare, pentru a putea justifica alte reforme necesare și destul de dureroase. Problema este că astfel de reforme cer timp: unele câteva luni, reforma teritorială câțiva ani de pregătire temeinică și implementare.
Tabel 3
Sursa: Raport Confederația Patronală Concordia & ASE 2024 – SISTEMUL FISCAL DIN ROMÂNIA: PROSPERITATE, CONVERGENȚĂ ȘI SUSTENABILITATE FISCAL-BUGETARĂ
Figura 4
Figura 5
Mitul 2: Deficitul bugetar se poate reduce în limita de 3% numai prin reduceri de cheltuieli și o colectare mai bună.
O să prezint o analiză foarte simplificată – chiar simplistă pentru a fi înțeleasă cât mai bine. Ca să ne dăm seama de dimensiunea problemei trebuie prezentate câteva cifre ale anului 2024: pentru a fi adus în limita de 3% la nivelul PIB 2024, deficitul trebuie redus cu 100 miliarde de Ron, care înseamnă 5,65% din PIB (sau cam 20% din veniturile fiscale ale anului 2024), 13,76% din cheltuielile bugetare totale, 15% din cheltuielile curente, 60,7% din cheltuielile salariale și 44,6% din cheltuielile cu asistența socială (în mare măsură pensii). Știm după decizia Curții Constituționale din 2010 – de la precedenta rundă de austeritate a președintelui Băsescu – că pensiile nu se pot tăia. În plus trebuie ținut cont că multiplicatorul fiscal al cheltuielilor bugetare este între 1,5-2,5 (la o unitatea de cheltuială în plus sau minus, PIB-ul crește sau scade cu 1,5-2,5 unități), semnificativ mai mare decât cel al veniturilor (între 0,5-1,5). Cu alte cuvinte o ajustare de 100 de miliarde de Ron, chiar defalcată pe câțiva ani, ar putea avea efecte negative cumulate asupra PIB de 150-250 miliarde Ron.
Colectarea mai bună: aici din păcate sunt 3 mari probleme. În primul rând ea nu produce efecte foarte rapid, ci este nevoie de 2-3 ani. În al doilea rând România și-a pierdut credibilitatea internațională în ultimii ani tot propunând diferite planuri foarte ambițioase de creștere a colectării care nu au produs efectele dorite. Din acest motiv un plan credibil azi de asanare bugetară axat tot pe îmbunătățirea colectării nu mai este crezut nici de piețele internaționale și agențiile de rating, nici de Comisia UE. În al treilea rând deja anul 2024 a adus o îmbunătățire a colectării remarcabile față de 2023: +3,3% din PIB (29,2% în 2024, față de 25,9% în 2023) la veniturile fiscale + contribuții. Problema este cât de sustenabilă este o astfel de creștere. În plus este evident că nu putem asista și în 2025 la o creștere similară: dacă extrapolăm simplist tendințele de la execuția bugetară pe 4 luni din 2025 ne putem aștepta la un nivel al veniturilor fiscale + contribuții în PIB de aproximativ 30,5% – deci deja creșterea posibilă față de 2024 este de ”numai” 1,3%.
Iarăși nu discut aici de nevoia de a crește cheltuielile militare: decizia recentă a NATO de a duce nivelul acestora la 5%, după ce abia am atins pragul de 2%. Asta înseamnă nu numai dotări, ci și personal militar suplimentar. De asemenea nu discut despre deficitul de medici/asistente medicale – estimat la zeci de mii de posturi pe întreaga țară. Pe de altă parte sunt posibilități de reducere a personalului în administrația centrală și locală, dar trebuie ținut seama de dimensiunea acesteia – aproximativ 200.000 salariați în total.
Există și o evaluare a aceleiași echipe Romanian Economic Monitor (RoEM), care într-un comunicat publicat de Edupedu[2] evaluează la numai 1% din PIB potențial acestor 2 măsuri de a reduce deficitul bugetar
Concluzie: nu există nicio posibilitate de a redresa finanțele publice numai prin tăieri de costuri. Și nici nu ne putem imagina creșteri imediate ale nivelului colectării. Populismul nu este o infracțiune și este foarte bine așa – problema stă în discernământul alegătorului, în modul cum se comunică public, pentru că populismul poate avea numai o sancțiune politică. Nu este prima dată când se întâmplă asta în România – și în 2007-2008 s-au întâmplat lucruri similare și ne-a durut tare echilibrarea bugetului între 2010-2012. Acesta este al doilea derapaj major și se pare că nu învățăm mare lucru din ele.
Mitul 3: România are printre cele mai mari niveluri de impozite din Uniunea Europeană
Acesta este cel de-al treilea mit care bântuie intens prin clasa mijlocie românească. Asta și pentru că vedem tot felul de analize care compară mere cu pere: adică compară presiunea fiscală la salariul minim în România – care folosește cota unică – cu presiunea fiscală în alte state unde se folosește impozitul progresiv și unde la nivelul salarial cel mai de jos impozitul este fie mic, fie chiar negativ (așa numitul credit fiscal). Se mai produce și altă confuzie: în România în urma ”revoluției fiscale Dragnea” toate contribuțiile au fost mutate la angajat, ceea ce este neobișnuit și cam unic în peisajul țărilor dezvoltate. În celelalte țări contribuțiile sunt partajate între angajator și angajat. De aceea trebuie comparat totalul costurilor pentru o companie pentru a plăti un anumit salariu net – și vedem această comparație în Figura 6. În ciuda unei contribuții de asigurări sociale (pensii) foarte mari datorită dezechilibrelor cu privire la pensionarea anticipată venite încă din anii 90 și a participării reduse pe piața muncii – vezi primul mit analizat mai sus – România este în partea a doua a clasamentului: pe locul 21 cu o povară fiscală asemănătoare cu cea din Estonia, Ungaria, Cehia, Danemarca, Olanda. Deci nimic catastrofal.
Figura 6
Acum însă să privim echitatea în ceea ce privește povara fiscală pe venitul personal în funcție de tipul de activitate – de fapt de forma juridică în care se desfășoară această activitate. Tabelul 4 și Figura 7 sunt preluate din studiul Confederației Patronale Concordia și al ASE București realizat în 2024[3]. Se poate vedea concluzia foarte clară: salariatul suportă cea mai mare povară fiscală pe venitul personal în România în raport cu orice altă formă juridică de desfășurare a activității. Diferența este extrem de mare între salariat 41,5% și microîntreprindere 22,33%: date empirice și multe rapoarte arată că toate aceste forme juridice non-salariale sunt folosite în mod legal pentru optimizare fiscală. Și studiul Consiliului Fiscal din 2022 despre consolidarea bugetară spune exact aceeași poveste.
Figura 7 – Presiunea fiscală în funcție de tipul de activitate pentru același venit brut
Sursa: Raport Confederația Patronală Concordia & ASE 2024 – SISTEMUL FISCAL DIN ROMÂNIA: PROSPERITATE, CONVERGENȚĂ ȘI SUSTENABILITATE FISCAL-BUGETARĂ
Tabel 4 – Presiunea fiscală în funcție de tipul de activitate pentru același venit brut
Sursa: Raport Confederația Patronală Concordia & ASE 2024 – SISTEMUL FISCAL DIN ROMÂNIA: PROSPERITATE, CONVERGENȚĂ ȘI SUSTENABILITATE FISCAL-BUGETARĂ
Cum s-a ajuns aici: datorită „reformelor” Dragnea când plafonul micro-întreprinderilor a crescut la 500.000 Eur și apoi la 1 milion Eur tentația și practica de optimizare fiscală a crescut enorm. Această concluzie este susținută de studiul amintit[4], care face și o analiza inegalităților pe tipuri de venit (folosind coeficientul Gini): dacă la venitul din salarii România este una dintre cele mai egalitare țări din UE (locul 3), după ce sunt adăugate veniturile din munca pe cont propriu și mai ales veniturile din activități independente, România devine una dintre cele mai inegalitare țări, coborând pe locul 23. În final, când se compară venitul disponibil total pe gospodărie, România se plasează pe locul 21 în 2022 și pe locul 18 în 2023 – deci spre coada clasamentului, dar pe un trend pozitiv de reducere a inegalităților.
Impozitarea veniturilor personale de capital este un subiect controversat și complicat: cum facem deosebirea dintre venituri de capital autentice, care reflectă întotdeauna și o asumare a riscului de către un antreprenor adevărat și salarii de fapt camuflate în venituri de capital numai pentru rațiuni de optimizare fiscală? Țările dezvoltate au sisteme diferite, impozitând de regulă mai puțin dividendele, dar practicând în marea lor majoritate sisteme de impozitare progresivă a veniturilor personale globalizate.
Putem adăuga un alt exemplu: impozitul pe proprietate persoane fizice care în România se calculează pentru clădirile rezidențiale pe baza unor parametri tehnici grupați în mai multe tabele/matrice. Datorită distorsiunilor acestora – în special în stabilirea rangurilor și implicit a coeficienților pentru localitățile rurale – impozitul pe proprietate pe clădiri rezidențiale persoane fizice este de fapt regresiv: se plătește semnificativ mai mult pentru un apartament socialist dintr-un mare oraș, decât pentru o proprietatea imobiliară foarte valoroasă (casă + teren) din imediata apropiere a acestuia. Situația cea mai revoltătoare este cu impozitul plătit pentru proprietățile scumpe/valoroase amplasate în ”dormitoarele” de lux ale marilor orașe: București, Cluj, Iași, Timișoara, Brașov, etc unde sumele absolute sunt ridicole, iar diferențele față de apartamentele mult mai vechi, uzate și mult mai puțin valoroase din orașele respective este foarte mare.
Un alt exemplu: impozitarea consumului. Putem vedea situația din Tabelul 5, preluat din studiul Consiliului Fiscal privind consolidarea bugetară din 2022[5] și care rămâne de mare actualitate, și putem constata că impozitarea consumului este cea mai mică atât în raport cu media UE, cât și în raport cu țările din eșantion (similare nouă): Bulgaria, Cehia, Polonia, Ungaria. În ceea ce privește impozitul pe profit povara fiscală din România este mai mică decât media UE și decât în Cehia și Polonia, dar mai mare decât în Bulgaria și Ungaria.
Tabel 5
Sursa: Raport Consiliul Fiscal 2022 – CONSOLIDAREA BUGETARĂ ȘI CREȘTEREA VENITURILOR FISCALE – NECESITATE VITALĂ PENTRU STABILITATEA ȘI SECURITATEA ECONOMICĂ A ROMÂNIEI
Concluzie: (1) la nici unul din impozitele importante: pe venit personal, pe capital, pe consum, România nu este campioană, dimpotrivă are rate moderate care o plasează întotdeauna în partea a doua a clasamentelor UE și de multe ori mai jos în raport de alte țări ex-socialiste. (2) există mari inegalități de povară fiscală în ceea ce privește venitul personal sau proprietatea imobiliară în defavoarea salariaților și a celor care dețin locuințe vechi, din perioada socialistă în orașele mai mari – de regulă tot categorii mai modeste din punct de vedere material.
Mitul Numărul 4: Antreprenorul este figura providențială, mesianică a sistemului democratic liberal
(această idee am citit-o prima dată într-o postare pe Facebook a lui Sorin Cucerai din 29 mai 2025). Citat tipic:” Bună, sunt Bianca, am 45 de ani și sunt cel mai prost om din țara asta. Dacă te uiți la Opelul din 2016 pe care îl conduc și la gențile și ceasurile de lux pe care nu le am, n-ai zice că un prost ca mine trimite, în fiecare lună, către stat 7.000–10.000 euro taxe + 3 salarii către angajați.[…] Paradoxal, facem parte din categoria de proști care nu doar că nu cer nimic, dar nici nu pun presiune pe sistem — plătim asigurări de sănătate private și rareori apelăm la CASMB. Câtă vreme ne-am permis, am plătit grădinițe și școli private pentru doi copii.[…] Suntem o specie care și-a creat singură un loc de muncă, ca să nu rupă din cele la care vrei tu acces. Și, pe lângă asta, l-am angajat și pe verișorul tău. Cu contract de muncă pe bune, nu cu bani în plic. Și cu asigurare de sănătate la Sanador.”[6].
O altă variantă a acestui mit este: un stat sau o societate ar trebui să funcționeze ca o companie.
Referitor la prima variantă a mitului trebuie spus că teoria economică neo-clasică, bazată pe revoluția marginalistă de după 1870 și pe care Marx o numea ”apologetică” la adresa capitalismului, recunoaște 3 factori de producție: pământul (în general resursele naturale), capitalul și munca. Fiecare dintre aceștia primește o remunerație, care devine un preț: renta, profitul și salariul. Producția nu este posibilă fără existența acestor 3 factori, dar în cele ce urmează pentru simplitate ne vom referi numai la capital și muncă. Antreprenorul are un rol esențial în economia capitalistă liberală: să identifice pe piață o nișă de activitate/producție despre care intuiește că-i poate aduce un câștig suficient și stabil și să combine capitalul (al lui sau împrumutat) cu munca pentru a realiza și vinde bunul/serviciul respectiv. Natura veniturilor unui antreprenor ține atât de capital, cât și de muncă, poate avea și salariu și poate avea venituri și din profitul net – dividende. Dar este evident că producția și vânzarea de bunuri/servicii se poate realiza NUMAI de ambii factori împreună: capitalul și munca – nici un antreprenor, oricât de genial, nu-și poate pune în aplicare ideile și realiza bunurile/serviciile imaginate fără salariați, fără munca acestora, fără valoarea muncii lor încorporată în bunurile și serviciile respective conform efortului și abilităților lor. Dacă utilizăm distincția folosită de Hannah Arendt între labor (munca repetitivă, preponderent fizică și concentrată pe nevoile naturale) și work (munca creatoare, producătoare de bunuri artificiale, noi, durabile) atunci poate în activitatea antreprenorului raportul între work și labor este mai mare decât în cazul salariatului. Deși nu este obligatoriu: un cercetător face predominant muncă creativă – deci work – și este de regulă un salariat. Și multe companii mari au mulți salariați care fac în proporție de 99% muncă creatoare (work), și nu repetitivă (labour). Și de foarte multe ori companiile se dezvoltă pe capacitatea salariaților lor de a face o muncă creativă de foarte mare valoare.
Se mai spune că antreprenorul trebuie premiat pentru asumarea riscului – unii susțin chiar că pentru asta ar fi îndreptățit la impozite mai mici pe venitul personal. Riscul asumat de antreprenor NU poate fi cuantificat decât de piață și tot de ea premiat, prin profituri, sau penalizat, ceea ce în ultimă instanță înseamnă faliment. Deci riscul este premiat prin profituri mai mari și mai stabile, care aparțin companiei de unde pot deveni venit personal al antreprenorului prin dividende sau pot fi re-investite pentru dezvoltarea companiei – este alegerea antreprenorului patron sau a acționarilor. Statul trebuie să creeze un mediu de desfășurare a activității stabil și predictibil, sistemul de impozite să fie cât mai neutru din punctul de vedere al alocării resurselor (sau cu stimulente bine țintite și obligatoriu limitate în timp) și să corecteze pe cât posibil asimetriile informaționale între vânzători și clienți sau cele de putere dintre angajatori și angajați (nu întotdeauna acestea sunt într-un singur sens). Cu alte cuvinte din punctul de vedere al venitului personal antreprenorul este un cetățean la fel ca și salariatul și atunci trebuie impozitați în această calitate în mod similar.
În multe discursuri din România zilelor noastre am impresia că asist la un marxism inversat: nu mai este muncitorul singura sursă a valorii și cel exploatat de patroni, ci antreprenorul este singura sursă a valorii și este exploatat de proprii salariați, de bugetari, de stat, etc.
Acum despre cea de-a doua variantă a acestui mit: cea referitoare la societate sau stat privite ca o companie. Și citatul din motto se referă cam la același lucru: substituția în lumea contemporană a cetățeanului cu clientul. A privi societatea ca o companie înseamnă de fapt existența numai a două tipuri de relații sociale: cea de salariat, într-o structură obligatoriu ierarhică și cea de client al unei companii monopoliste – în fond nu putem avea două sau mai multe societăți sau state într-una/unul singur(a). Dacă vedem societatea și statul ca o companie, atunci obligatoriu individul nu prea mai e cetățean, ci salariatul și clientul unui companii monopoliste – deci obligat să-i cumpere bunurile/serviciile (inclusiv salariul) indiferent de calitate și preț și cu puține posibilități de a contesta.
Democrația liberală este cu totul altceva, chiar dacă a existat întotdeauna o tensiune între virtuțile burgheze și cele republicane, între statutul de membru al societății civile, de individ protejat de un ansamblu de drepturi și statutul de cetățean cu obligațiile ce-i revin în raport de întreaga societate. Problema este că democrația liberală trebuie să ofere tuturor membrilor societății un sens al dreptății, pentru ca aceștia să o considere bună pentru ei și să o apere în situații de criză. Acest sens al dreptății într-o societate liberal democratică este – în opinia mea – cel mai bine descris de John Rawls, al cărui model este schițat mai jos:
- societatea este văzută ca un sistem echitabil de cooperare socială între indivizi liberi, egali, raționali și rezonabili;
- în societate avem de-a face cu un pluralism liberal rezonabil: există un număr de teorii comprehensive globale, care încearcă să explice natura, lumea, societatea, să stabilească valorile morale, etc fie de natură religioasă, sau filosofică sau morală și care au toate un drept legitim de manifestare egală, cu condiția să nu dorească să devină exclusiviste – deci să accepte existența și altor teorii comprehensive globale.
- societatea este bine ordonată: cu alte cuvinte este o societate condusă conștient de o concepție publică a dreptății. Cetățenii unei societăți bine ordonate trebuie să se recunoască reciproc ca liberi și egali. Principiile fundamentale ale acestei concepții publice a dreptății sunt următoarele:
- Primul principiu: fiecare individ/cetățean are dreptul al libertatea maxim posibilă perfect compatibilă cu libertatea maxim posibilă a oricărui alt individ/cetățean.
- Al doilea principiu: inegalitățile economice și sociale trebuie să îndeplinească 2 condiții/criterii:
- toți indivizii/cetățenii se bucură de oportunități egale, la care au acces în mod echitabil.
- inegalitățile sunt permise numai dacă aduc beneficii celor mai dezavantajați (se mai numește și principiul diferenței).
Modul în care funcționează cele 2 principii și criterii este următorul: libertatea indivizilor/cetățenilor are prioritate asupra egalității oportunităților și interzicerii inegalităților care nu sunt benefice celor mai defavorizați. La fel cum egalitatea oportunităților are prioritate asupra interzicerii inegalităților de care nu beneficiază cei mai defavorizați. Acest lucru înseamnă și că nu se pot face compromisuri (trade-offs) între cele 3 elemente principiale ale conceptului de dreptate politică: deci nu se pot reduce libertățile pentru a crește oportunitățile egale sau reduce inegalitatea și la fel nu se pot reduce oportunitățile egale pentru a reduce inegalitatea.
Are ceva din ce spune Rawls de-a face cu societatea văzută ca o companie? NU. Putem petrece 8 ore sau mai mult într-o companie, dar și acolo și mai ales când plecăm de acolo suntem cetățenii unei societăți care tinde spre ideal-tipul descris de Rawls. Dacă vrem să rămânem liberi, să ne împlinim și să fim recunoscuți ca oameni.
Cele 4 mituri descrise mai sus ne împiedică nu numai să găsim o soluție realistă și echitabilă la o problemă concretă de azi: cum echilibrăm bugetul public, ci determină și o viziune îngustă și foarte puțin generoasă despre rolul politicii într-o societate liberală și democratică. Și toate 4 reflectă și un dispreț nejustificat pentru stat – acest dispreț poate fi înțeles într-o oarecare măsură prin lipsa de eficacitate a statului însuși. Mi-e teamă însă că este mai mult decât atât: devine o ideologie a disprețului față de stat ca atare, indiferent de eficacitatea lui. Problema este că societatea democratică, liberală și inclusivă nu poate exista independent de un stat eficace.
[1] https://panorama.ro/mark-adams-obama-romania-interviu/
[2] https://www.edupedu.ro/cinci-masuri-fiscale-pentru-evitarea-crizei-de-finantare-a-deficitului-si-readucerea-romaniei-pe-drumul-unei-cresteri-economice-sustenabile-propuse-de-economistii-facultatii-de-stiinte-economice-a-ub/?fbclid=IwY2xjawLJMFBleHRuA2FlbQIxMABicmlkETFBaE5aQmV6QVMweVBHTjJKAR6MjTao_hQdmZ6yZYbZU_U75SeRiHZsfxZgfEgkIPakVqM0SDcgywCEZbtpfw_aem_5ht8Gv3_5g7kaS3S_9LDBw
[3] Raport Confederația Patronală Concordia & ASE 2024 – SISTEMUL FISCAL DIN ROMÂNIA: PROSPERITATE, CONVERGENȚĂ ȘI SUSTENABILITATE FISCAL-BUGETARĂ
[4] Raport Confederația Patronală Concordia & ASE 2024 – SISTEMUL FISCAL DIN ROMÂNIA: PROSPERITATE, CONVERGENȚĂ ȘI SUSTENABILITATE FISCAL-BUGETARĂ pag 15-16
[5] Raport Consiliul Fiscal 2022 – CONSOLIDAREA BUGETARĂ ȘI CREȘTEREA VENITURILOR FISCALE – NECESITATE VITALĂ PENTRU STABILITATEA ȘI SECURITATEA ECONOMICĂ A ROMÂNIEI
[6] Bianca Iordan – Contributor Republica, la: https://republica.ro/buna-sunt-bianca-am-45-de-ani-si-sunt-cel-mai-prost-om-din-tara-asta-conduc-un-opel-din-2016-n-am-genti?fbclid=IwY2xjawLGHTVleHRuA2FlbQIxMQBicmlkETFIeDd6UzVyckJrQ0dQdXY1AR5yXJbS41povn3vrD8iZs98OwDgnmLCJCIRfQQJXFtRgaElxYeLrb3eBcinUQ_aem_5rB26JKZPcqMQkbVqeQJAQ
