InterContinental, primul hotel de cinci stele construit în România, a fost ridicat – așa cum spune legenda repetată de martori ai vremii din perioada anilor ’60 – după o seară în care o româncă născută la Turnu Severin n-a avut unde să doarmă în București. Se numea Clara Reece și ajunsese în Capitală alături de Cyrus Eaton Jr., un om de afaceri american din grupul care administra lanțul InterContinental. Au încercat să găsească o cameră liberă, dar nu era nimic disponibil; povestea spune că au rămas peste noapte în lobby-ul hotelului Athénée Palace.
Dimineața, dintr-o situație umilitoare pentru o capitală care voia să pară „primitoare” în fața străinilor, s-a născut o idee simplă și, în același timp, uriașă: Bucureștiul avea nevoie de un hotel adevărat de lux, unul care să nu mai lase pe nimeni în stradă, mai ales nu pe oamenii care veneau cu bani, contracte și influență. Întâlnirea decisivă, tot după această versiune, a fost cu Gheorghe Leonte – om de hotelărie format la Athénée Palace, care avea să devină primul director al viitorului colos. Leonte povestește că Eaton ar fi făcut un calcul „de businessman”: dacă o cameră de hotel de lux ar costa cât o mașină bună – cam 15.000 de dolari – atunci înmulțit cu aproximativ 400 de camere dă o investiție de circa 6 milioane de dolari. Așa începe, în varianta spusă de oameni din interior, epopeea InterContinentalului.
Iar epopeea a prins perfect într-un moment în care România comunistă încerca să joace o carte complicată: să rămână în Est, dar să pară acceptabilă și interesantă pentru Vest. În noiembrie 1967, presa americană consemna deja acordul: guvernul român și Inter-Continental Hotel Corporation ajunseseră la o înțelegere pentru un hotel în București, estimat la peste șase milioane de dolari, cu circa 400 de camere, cu termen de finalizare în jurul lui 1970. Acordul era semnat, la nivel oficial, de Nicolae Bozdog (șeful O.N.T.) și John Gates (președintele InterContinental Hotels).
Locul a fost și el parte din poveste: s-au vehiculat variante precum Parcul Kiseleff sau Piața Unirii, dar, în final, s-a ales zona de lângă Universitate, un teren care purta încă amintirea unei terase cunoscute cândva drept „La Zisu” și a unui circ ambulant. InterContinentalul avea să se ridice odată cu Teatrul Național, ca un duo de modernitate impusă, un București care voia să-și schimbe brusc silueta.
Proiectul a fost semnat de arhitecții Dinu Hariton (șef de proiect), Gheorghe Nădrag, Ion Moscu și Romeo Belea, iar construcția e plasată în surse începând cu 1967 (în logica demarării proiectului imediat după semnare), cu hotelul inaugurat în mai 1971. A ieșit din pământ un turn de aproape 90 de metri, care a devenit imediat reper: un hotel înalt, curbat, cu balcoane suprapuse ca niște valuri de beton și sticlă, un obiect clar diferit de orașul din jur.
Înăuntru, România a pus la treabă tot ce putea să pară occidental: 423 de camere dotate cu aer condiționat și mobilier de lux, sală de conferințe, restaurante și baruri, iar sus, la etajul 22, piscina – un detaliu care, pentru mulți români ai vremii, suna aproape ireal. Și totuși exista, iar în jurul ei s-a construit încă o legendă tehnică: bazinul ar fi funcționat și ca element de „contrabalans” în caz de cutremur.
InterContinentalul a fost o vitrină în comunism: locul în care străinii trebuiau să vadă un București „capabil”, iar românii – o lume la care, de cele mai multe ori, doar visau. Vechi angajați ai hotelului își aminteau că înainte de 1989 oamenii îi rugau să-i lase măcar în hol, „să vadă și ei cum e la Inter”. Paradoxal, accesul nu era oficial interzis, dar hotelul rămânea, în practică, o insulă: servicii, lumină, muzică, bufet suedez și room service – într-o țară care, mai ales în anii ’80, își învăța populația să trăiască cu puțin.
Până și Ceaușescu pare să fi avut o relație rece cu această bijuterie a „capitalismului decadent” importat la cheie. Potrivit lui Gheorghe Leonte, dictatorul ar fi venit o singură dată, nu i-ar fi plăcut și ar fi cerut documentația cheltuielilor, pe care ar fi studiat-o zile la rând; alte mărturii spun chiar că n-ar fi călcat deloc acolo, iar într-o discuție diplomatică ar fi părut că nu știe la ce hotel se face referire când i se laudă Bucureștiul.
Apoi a venit momentul în care InterContinentalul a trecut de la simbol de protocol la martor al istoriei. În decembrie 1989, pentru că era în centrul evenimentelor și pentru că acolo erau cazați mulți jurnaliști străini, ferestrele lui au devenit un fel de balcon către lume: de sus s-au filmat și s-au transmis în Occident scenele care au schimbat România. Nu întâmplător, mulți au protestat chiar sub balcoanele hotelului, ca să fie văzuți.
Și poate că aici se închide cercul început într-o noapte fără cameră: o întâmplare măruntă, trăită de o româncă din Turnu Severin și un american grăbit, a declanșat un proiect care a remodelat centrul Bucureștiului și a inventat, în plin comunism, ideea de „cinci stele” în România. Iar clădirea ridicată ca să impresioneze străinii a ajuns, peste ani, să fie exact locul din care străinii au privit, în direct, căderea regimului care o comandase.
5 - martie - 2026
