Ne place au ba, ne supăra sau nu, acesta-i adevarul. Aproape întreg adevarul.
Spun aproape fiindcă din ecuația distrugerii lipsește un termaen, noi cei multi. Noi unde eram cand s-au intamplat toate nenorocirile enumerate de domnul Voiculet?
Unde eram sau suntem atunci când se organizeaza miscari de protest?
Va spun eu unde am fost si sunt si eu, in spatele tastaturii manifestându-ne supărarea, in spatele perdelelor privind la “aia din uliță” si gândind ca dacă ei vor câștiga ceva o sa câștigam si noi, daca nu, ne vom “descurca cumva”. Si iata ca s-a cam terminat cu “descurcatul”.
Suntem apatici si “toleranti” de teama ceva mai rau care oricum vine dupa cum se vede.
Si cum spunea Aristotel “apatia si toleranta sunt ultimele virtuți ale unei societăți muribunde.
După 36 de ani de la momentul din 1989, cred că a venit timpul să spunem adevărul. Nu fragmentat. Nu ideologic. Nu convenabil. Ci complet. Noi, cei care am trăit ambele sisteme, avem o responsabilitate: să vorbim limpede.
România de dinainte de 1989 nu a fost o utopie. A fost o țară dură, cu lipsuri, cu restricții și control. Dar, în același timp, era o țară care construia. Avea industrie. Avea producție. Avea școală serioasă. Avea oameni formați. Avea identitate. Și trebuie spus fără ocol: în anumite domenii industriale și tehnologice, România era competitivă la nivel european, chiar peste unele state occidentale. Produceam, exportam, aveam ramuri economice în care contam. Devenisem un “pericol” pentru economia europeană. Aveam o coloană vertebrală economică.
Dar mai exista ceva — poate mai important decât toate acestea: agricultura și satul românesc. România avea capacitatea de a-și hrăni populația și de a exporta. Satele erau vii. Pământul era lucrat. Exista continuitate. Satul românesc nu era doar economie. Era identitate. Era vatra acestui neam.
După 1989 ni s-a promis libertate și prosperitate. Libertatea a venit. Dar prosperitatea a fost confiscată. Ceea ce a urmat nu poate fi numit doar „tranziție”. A fost o dezmembrare lentă și constantă a capacității naționale. Industria a fost vândută, închisă sau lăsată să moară. Resursele au fost cedate. Muncitorul a fost umilit. România a fost transformată din producător în consumator. În paralel, agricultura a fost abandonată. Sisteme de irigații distruse. Terenuri fragmentate fără strategie. Politici incoerente. Și trădare.
Astăzi importăm masiv ceea ce altădată produceam. Iar satul românesc se stinge. Depopulare. Îmbătrânire. Case goale. Un fenomen care nu este natural — este rezultatul lipsei de viziune și a obedienței.
În comunism existau privilegii. Nomenclatura avea acces la resurse și confort. Dar aceste privilegii erau limitate și ascunse. Nu reprezentau modelul public al societății. Astăzi, realitatea este diferită. Nu mai vorbim doar despre privilegii, ci despre o castă consolidată. Copii de bani gata. Copii ai influenței. Beneficiari ai unui sistem care nu mai funcționează pe merit, ci pe acces. Diferența esențială este aceasta: Atunci privilegiul era ascuns. Astăzi privilegiul este afișat. Atunci exista control. Astăzi există impunitate. Luxul ostentativ coexistă cu sărăcia. Aroganța a înlocuit responsabilitatea.
Poate cea mai gravă pierdere nu este economică. Este pierderea identității. Patriotismul a fost ridiculizat. Tradiția minimalizată. Credința marginalizată. Satul — rădăcina acestui popor — este abandonat. Pentru că un popor fără rădăcină devine ușor de manipulat.
Este prea simplu să căutăm un singur vinovat.
Realitatea este mai dură: Responsabilitatea aparține celor care au condus România în ultimele decenii. Indiferent de partid. Indiferent de discurs. Au avut puterea. Au avut resursele. Au avut timpul. Și nu au reconstruit.
Nicolae Ceaușescu nu trebuie transformat nici în simbol absolut, nici în explicație totală. Dar un fapt rămâne: după dispariția lui, direcția țării a fost preluată fără o viziune coerentă de reconstrucție. Mai mult decât atât țară și resursele au fost confiscate și vândute de către cei astăzi ne dau lecții.
Personal am văzut România care producea. Iar astăzi văd România care exportă oameni. Am văzut o țară cu repere. Și azi o țară care și-a pierdut direcția. Nu mai este vorba doar despre economie. Este vorba despre demnitate. De aceea spun foarte clar că România nu mai poate fi la nesfârșit o pradă. România nu mai poate fi o colonie. România nu mai poate fi o simplă piață.
România trebuie să redevină o țară: productivă, ancorată în identitatea sa, condusă cu responsabilitate și respect față de poporul român. Trebuie să reconstruim agricultura. Trebuie să readucem viață în sat. Trebuie să refacem economia reală. Trebuie să oprim declinul demografic. Trebuie să avem identitate, nu ideologii impuse. Trebuie să avem conducători. Nu discursuri sterile și minciuni. Trebuie să fim sub cruce. Ori continuăm să pierdem, în liniște. Ori avem credința și curajul să ne ridicăm.
România nu este pierdută. Dar nici nu se va salva singură. Noi nu suntem pierduți decât atunci când ne vom pierde sufletul.
Nicolae Voiculeț
Martor al ambelor Românii
7 - mai - 2026
