Zăpada căzută de ieri și toată noaptea până dimineață în zori a făcut să dispară mari porțiuni din peisaj. A șters haturile dintre case cu cotoarele mălaiului tăiate cu sapa la patru palme deasupra pământului. A corectat curțile oamenilor cu îngrămădeala de lomuri aruncate vraiște, capre de tăiat lemne lepădate sub vremi, cu grămezile de butuci uitate afară din brumar și brumărel, din toamna târzie.
A anulat întinderile acoperișurilor. A lăsat la vedere tot ce ieșea din pământ, trunchiurile copacilor, stâlpii de iluminat și de telegraf, fețele caselor cu ochii ferestrelor și gurile porților, coarnele drepte ale hornurile, ulucile gardurilor, firul râului vijelios de pe marginea orașului pe care gheața nu-l sleia niciodată și din care ieșeau caiere de aburi.
Lumea șuie părea decupată din cuburi și dreptunghiuri și scotea în bătaia privirii conuri și cilindri pe care nu le-ai fi dibuit înainte. Se mistuiseră părți bătătoare la ochi din priveliștile de obște, culorile s-au răsturnat, negrul de tăciune al clăilor se făcuse alb imaculat. S-a lăsat gerul. Zăpada sticlea în cioburi de nestemate în lumina leșiatică a lămpilor chioare.
Pe la aproape șapte dimineață când s-a limpezit de ziuă omătul a scârțăit sub tălpile lui Haicu. Scund, cu mers legănat, în laibărul cernit din pănură groasă, cu o cușmă brumărie pe cap, fluiera la întrecere cu țiuitul vântului. Nici pomeneală să-i fie frig, își ținea de chingă cu mâna dreaptă neînmănușată ranița.
Sculele dinăuntru se loveau unele de altele când Haicu se împiedica de pietrele îngropate sub nea, un clinchet cu ecou scurt trăda forma și lungimea jungherului. Al lui avea lama de opt țoli. Țeapănă, lată la bază de un țol și jumătate, ascuțită pe cutea de gresie pe ambele părți, cu vârful ca acul și mânerul butucănos din lemn de tisă să nu-i alunece mâna plină de sânge și grăsime spre tăiș.
Acul jungherului este pecetea măiestriei lui Haicu și crestează cu el moțul inimii. Zimțul acela din gurgui este semnătura care l-a făcut faimos pe Haicu. Până azi, nu s-a nimerit inimă pe care el să n-o fi semnat drept în creștet.
Ca să atingi gradul acesta de iscusință îți trebuie ani de război, Haicu a luptat în armata regală maghiară, Ardealul fusese ciuntit după Diktat, a prins meseria de norcino, de măcelar de porci de la italieni și de la unguri pe front. La Cotul Donului l-au repartizat la misiunea de căutare și recuperare.
Nu cauți și nu recuperezi decât rămășite umane. Între ceea ce găsea pe linia frontului și ceea ce le face astăzi porcilor nu este mare diferență. Arma în care a luptat s-a numit Hősi halott szállítmány, Transportul eroilor căzuți la datorie.
În 1943, singurele cadavre trimise în mod excepțional în țară au fost ale unor ofițeri de rang înalt. Ungaria și-a îngropat suta de mii de morți pe pământ rusesc. Italia i-a îngropat pe cei 85.000 de morți pe pământ rusesc. Ca în orice tragedie cu începuturile promițătoare, Armata a 2-a Ungară a întărit linia de apărare de-a lungul Donului, până în zona orașului Svoboda.
Armata a 8-a Italiană a continuat treaba la sud de unguri. Flancul sudic al armatei maghiare se întâlnea direct cu flancul nordic al Corpului Alpin Italian în regiunea Voronej, la început au chefuit, Haicu a tăiat porci, au benchetuit cu italienii până la ziuă.
Iarna dintre 1942-1943 le-a năruit speranțele. Echipați prost și cu linii de apărare mult prea lungi pentru a le ține închegate numărul lor de soldați, au fost luați ca din oală în timpul Operațiunii Micul Saturn urmată apoi de Ofensiva Ostrogojsk-Rosos.
Haicu și-a pierdut mințile, l-au evacuat la Alekseyevka, în regiunea Belgorod, la stație de sortare și triaj a răniților, l-au stabilizat după două luni de tratament, el s-a întors cu mintea încă zdruncinată la Transportul eroilor căzuți la datorie până la sfârșitul războiului.
Iarna căzută peste lume, cu pașii legănați ai lui Haicu prin zăpadă îi răscolește amintirile. A ajuns la casa gazdei. Porcul presimte întotdeauna ziua deznodământului, e cuprins de freamătul morții, grohăie întrebător, apoi horcăitura i se transformă într-un bocet prelung.
Există leac ca să-l înșeli, să bei aldămașul și să râzi ca la nuntă, Haicu golește pahar după pahar, horinca îl cuprinde ca o vrajă, ar mai molotui. Își scoate sculele din raniță, le întinde pe masă, focul duduie vesel în șpori, în oale apa țiuie în draci, cuțitul de jupuit șoriciul, cel de ales carnea de pe os, cel al măcelarului ușor curbat, bărdăluța, cârnătarul și funia de răsturnat porcul.
Mirodeniile le scoate întotdeauna gazda după gust, toată lumea vrea cârnați de Gyula puternic afumați la foc din lemn de fag, iarna orașul se transformă într-o afumătoare, dreși cu poprică dulce și iute, cu ai și chimimoc, se întinde fumul peste oraș ca dintr-un jertfelnic, aceasta este ardere de tot, jertfă mistuită de foc, de miros plăcut Domnului, o fi având și porcii domnul lor?
Vrea lumea cârnați pârliți pentru mâncăruri de picioci și hurcă cu sânge, hrișcaș și dărabe de pecie din capul porcului ticluită cu măieran, mâncată coaptă la cuptor. Sau hurcă cu mai și hrișcaș, moale și cremoasă, potrivită cu cimbru, se fierbe în mațe groase după ce le-ai spălat în zece ape și ai turnat în ele osânză topită înainte de a le umple cu țedea groasă a cârnătarului.
Sau tobă ungurească făcută din dărabe de mniesă din gușă, cu sor și limbă, șulă și ploi, fierte și potrivite cu poprică și usturoi, îndesate în rânză și ținute sub bolovan să se turtească frumos ca s-o poți felia.
Pașii lui Haicu se împleticesc. Porcul e scos în ocol, ținut de cap, împins cu o labă din spate în lațul funiei, răsturnat în zăpadă și răstignit cu picioarele din față sub genunchii omului. Clipa următoare face diferența dintre viață și moarte și cârpăceală și măiestrie. Primul pas este să dibui cu arătătorul și degetul mijlociu al mâinii stângi șanțul dintre vinele gâtului.
Pasul doi este să proptești vârful jungherului în șanț spre stânga, pasul trei să răsucești lama în adâncul grumazului ca și cum ai închide ușa vieții, iar pasul patru să împingi cu putere ca și cum ai crăpa chepengul morții. Aburii horincii au fost mai vârtoși decât socotelile lui Haicu și mâna cu jungherul a alunecat spre dreapta.
Porcul l-a dat la o parte pe om ca pe o pană, l-a răsturnat uluit și cu cuțitul în gât a luat-o la sănătoasa pe haturile dintre case, printre ulucile gardului. Dâra sângelui a însemnat albeața omătului pe o linie în zigzag și a grohăit dimineața în zori.
–––-
Pieter Brueghel cel Tânăr, Cele patru anotimpuri – Toamna, Muzeul Național de Artă al României, București
25 - iunie - 2026
