Oriunde în lume există o clasă politică despre care se știe, în general, că e formată din oameni care n-au reușit pe cont propriu în viața reală.
Cu câteva excepții notabile, desigur.
Există și politicieni care au făcut ceva înainte să ajungă în vârf. Angela Merkel era chimistă și a lucrat în cercetare.
Emmanuel Macron a fost bancher la Rothschild.
Mark Rutte a fost manager la Unilever.
În România, câteva nume care au avut o meserie reală înainte de politică:Traian Băsescu (căpitan de navă), Klaus Iohannis (profesor), sau, mai recent, câțiva oameni din zona privată care au ajuns miniștri pe perioade scurte.
Sunt excepțiile. Restul, regula.
Traian Băsescu a fost căpitan de navă. Klaus Iohannis a fost profesor. Sună bine pe hârtie.
Doar că unul a fost dovedit turnător la Securitate și a fost reabilitat de CCR, iar celălalt e în plin proces de executare silită, cu vreo 10 case făcute din meditații și aproximativ 1,2 milioane de euro pe care trebuie să-i dea înapoi.
Asta e problema cu „excepțiile”.
Meseria sau școala nu te face automat etic. Poți să fii căpitan de navă și să colaborezi cu Securitatea.
Poți să fii profesor de fizică și să acumulezi imobile într-un ritm care nu se explică prin salariul de la catedră.
Poți să ai diplomă de inginer, de economist sau de jurist și să treci prin trei-patru partide, să dai împrumuturi de milioane dintr-un salariu de parlamentar și să ajungi ministru fără să fi condus vreodată ceva care produce valoare reală.
Competența tehnică și caracterul sunt două lucruri diferite. Un om poate ști să conducă o navă, să predea o materie sau să proiecteze o clădire și, în același timp, să fie dispus să facă compromisuri, să tacă când trebuie, să semneze ce i se cere sau să folosească funcția pentru avantaje personale. Sistemul nu selectează pe cei mai competenți.
Selectează pe cei mai adaptabili. Iar adaptabilitatea, în politică, rareori coincide cu integritatea.
Regula arată cam așa: oamenii care n-au reușit să se impună în mediul privat, în meserii competitive sau în afaceri pe bune ajung, în timp, să conducă ministere, companii de stat și bugete de miliarde.
Mecanismul e simplu și funcționează peste tot, nu doar la noi.
Întâi intri într-un partid. Orice partid. Nu contează ideologia, contează că ai un loc.
Apoi te faci util: aduci voturi, organizezi, taci când trebuie, vorbești când ți se spune.
Dacă ești suficient de loial și de flexibil, treci de la un partid la altul fără să te doară.
PD, PNL, ALDE, PSD — eticheta se schimbă, omul rămâne. În paralel, dacă ai norocul să prinzi un mandat de parlamentar, primești un salariu stabil, imunitate și acces la informații și relații pe care un om obișnuit nu le are niciodată.
De acolo începe adevărata ascensiune. Nu mai trebuie să produci ceva, să vinzi ceva sau să convingi un client.
Trebuie doar să rămâi în sistem. Cu timpul, apar împrumuturile către firme, terenurile care se vând cu milioane, consultanțele fără diplomă și funcțiile în consilii.
Totul e legal, totul e declarat, dar suma finală nu se pupă niciodată cu salariul oficial.
Și nimeni nu întreabă prea tare, pentru că toată lumea din jur face cam același lucru.
Se numește Daniel Zamfir. E inginer. A terminat Construcții. A trecut pe la Colegiul de Apărare. A fost în PD, în PNL, în ALDE și acum e în PSD.
Practic, a schimbat partidele mai des decât își schimbă unii oamenii ciorapii.
De când e senator trăiește, oficial, din vreo 12.000 de lei pe lună.
Cu banii ăștia a reușit să dea împrumuturi de milioane de lei și să vândă terenuri de peste 2,5 milioane de euro într-un singur an.
Plus încă un milion în alt an. Noi, cu salariile noastre, abia ne permitem o vacanță.
El, cu al lui, cumpără și vinde terenuri ca și cum ar fi Monopoly.
Se prezintă și ca „consultant de specialitate în infrastructură și fonduri europene”. Cacofonie PSD.
Fără școală, fără curs, fără diplomă. Pur și simplu consultant. De specialitate. Genul ăla de specialitate care apare când ai nevoie de un om de încredere în partid.
Vasile Dîncu, care l-a cunoscut mai de aproape, l-a descris cam așa: individ dubios, trecut prin tot felul de partide, care mima expertiza și care, după ce a luat niște credite, șantaja băncile cu legea dării în plată.
A fost dat afară din PNL pentru că își ataca colegii verbal. Restul, zice Dîncu, e motivul adevărat.
Și acum, când te uiți la el, sincer nu știi dacă apare Teodorovici sau ăsta. Amândoi sunt albi complet în cap, la fel de proști, la fel de aranjați și la fel de guralivi.
Unul vorbește despre ce vrea el, celălalt despre cum o să dea afară pe cei numiți pe criterii politice.
Diferența e că unul rămâne pe ecran, iar celălalt vrea să conducă economia.
E ca și cum ai chema instalatorul care ți-a montat caloriferele să-ți conducă banca.
Sau pe tipul care ți-a pus gresia în baie să-ți facă strategia fiscală a țării.
Știe să toarne beton, să tragă cabluri și să pună cărămidă. Economia, însă, nu se construiește cu mistria.
PSD are cel mai mare grup parlamentar. Fără voturile lor (sau ale unei majorități alternative stabile), niciun premier desemnat nu trece.
Nicușor Dan a desemnat un premier independent (Luca Niculescu) tocmai ca să evite un premier PSD, dar a acceptat ca social-democrații să ia majoritatea portofoliilor (inclusiv ministere de forță) pentru că altfel nu exista majoritate. PNL a acceptat să voteze învestirea fără să intre în guvern, iar UDMR susține. Alternativa era dizolvarea Parlamentului și alegeri anticipate — variantă pe care președintele a respins-o public.
Constituția și aritmetica parlamentară impun 233 de voturi. PSD controlează cel mai mare bloc.
Fără el, orice formulă cade. Președintele nu poate forța o majoritate care nu există.
Nicușor Dan a argumentat repetat că alegerile anticipate nu ar schimba fundamental configurația (conform sondajelor interne pe care le citează) și ar prelungi instabilitatea economică și politică.
În teorie, un președinte poate dizolva Parlamentul după două eșecuri de învestire; în practică, costul (piețe, UE, deficit, percepție de haos) a fost considerat mai mare decât costul de a accepta PSD în guvern.
Acceptarea PSD ține formațiunea lui Simion departe de guvernare. Pentru un președinte care s-a poziționat pro-occidental și anti-extremism, aceasta a fost o prioritate explicită.
PSD primește ministerele cu rețea teritorială și resurse (Economie, Interne, Justiție, Apărare, Transporturi etc.).
Președintele păstrează premierul și câteva portofolii tehnocrate. Este un compromis clasic de coabitare: președintele cedează controlul executivului pe termen scurt pentru a evita o criză mai mare pe care nu o poate gestiona singur.
Pe scurt, Nicușor Dan a ales stabilitatea imediată și evitarea anticipatelor în dauna unei formule fără PSD.
Că acest compromis îi erodează capitalul politic (mai ales în rândul celor care l-au votat tocmai împotriva PSD) este o consecință previzibilă a constrângerilor instituționale, nu neapărat a unui „șantaj” unilateral.
PSD a avut pârghia majorității; președintele a avut pârghia dizolvării.
A preferat să nu o folosească.
Cu PSD-ul ăsta la conducere, cu oameni de genul ăsta pe posturi-cheie, nu numai că vor bloca economia și mai tare la iarna asta.
Vor intra din guvernare cu ministerele de forță pe mână și cu Justiția basma curată.
În doi ani România va arăta cam așa: investițiile private vor sta pe loc pentru că nimeni nu mai are încredere să pună bani într-o țară unde regulile se schimbă după cum bate vântul politic.
Companiile de stat vor fi din nou pline de oameni de partid, contractele vor merge către firmele prietene, iar deficitul va crește pentru că nimeni nu taie de unde doare cu adevărat.
Justiția va fi suficient de „curată” încât dosarele incomode să se miște încet sau deloc, iar cei care trebuie protejați să rămână protejați.
Conform sondajelor care nu vin din zona apropiată de PSD, formațiunea stă deja sub 15% în intenție de vot în mai multe măsurători recente.
Intrarea acum la guvernare, cu majoritatea portofoliilor importante, le poate semna practic dizolvarea electorală.
Motivul este simplu: preiau puterea într-un moment în care nu mai au instrumentele reale să oprească deteriorarea.
Deficitul bugetar este structural, acumulat pe ani, iar spațiul de manevră fiscală s-a îngustat puternic.
Fără tăieri reale de cheltuieli (pe care PSD le-a evitat constant când a fost la putere) sau fără creșteri de taxe pe care le-au exclus public, nu pot opri traiectoria către un rating de junk.
Piețele și agențiile de rating se uită la cifre, nu la discursuri. Dacă deficitul rămâne ridicat și datoria continuă să crească, downgrade-ul devine probabil, cu efecte imediate pe costul împrumuturilor și pe încrederea investitorilor.
În acest context, PSD nu poate livra rezultate vizibile pe termen scurt. Nu poate opri căderea, nu poate reduce deficitul fără măsuri nepopulare pe care nu le vor asuma, și nu poate explica electoratului de ce, deși au ministerele de forță și de resurse, situația economică se înrăutățește.
Rezultatul previzibil este o erodare accelerată: de la sub 15% acum, către sub 10% la următoarele alegeri.
Oamenii vor asocia guvernarea cu eșecul, iar opoziția (în special AUR) va capitaliza nemulțumirea.
Pe scurt, intră la guvernare pentru a controla aparatul și resursele pe termen scurt, dar își asumă responsabilitatea pentru o situație pe care nu o mai pot gestiona eficient.
Este un calcul de putere imediată care, electoral ii va costa definitiv.
Dar se vor duce cu portbagajul plin de cutii de pantofi, pentru că ăsta este motivul real pentru care intră la guvernare — nu ca să aibă grijă de români. Alea sunt povești pentru prostime.
29 - octombrie - 2026
